într-o bulă

să ne-amintim de bac/3

2012-01-31T19:49:00.001+02:00

Nu a trecut prea multă vreme de când am făcut postul să ne-amintim de bac/2, dar asta nu pare a avea prea mare importanţă în cazul de faţă, având în vedere stresul care m-a... hmm, lovit. M-am săturat de învăţat - e puţin spus, pentru că nici nu am învăţat până acum chiar atât de mult încât să mă pot plânge din acest punct de vedere; totuşi, am ajuns în acel stadiu în care îmi pun întrebarea fatală: când voi învăţa eu atâtea pagini ce tot urmează şi urmează şi par fără de sfârşit? Iar această revelaţie am avut-o în clipa în care învăţam, azi, la geografie şi realizam faptul că nu ştiu nici măcar ce am învăţat până acum - ceea ce, ironic sau nu, e al naibii de adevărat. Nu îmi pot aminti multe lucruri pe care le-am învăţat şi sunt... hmm, speriată? cred că aş putea spune acest lucru.

Un prieten de-al meu mă tot sfătuieşte să nu mă mai stresez, pe motiv că examenul de bac e uşor, n-ai să vezi. Oh, dar mie nu mi se pare deloc uşor să te stresezi non-stop şi să începi să te gândeşti cu disperare la faptul că ai putea să ai o pasă proastă sau să fii ghinionist în ziua cu pricina şi să îţi cadă ceva ce nu prea ştii sau nu ştii deloc pentru că, mă credeţi sau nu, sunt ferm convinsă că voi avea scăpări şi cred că toţi vom avea -una, două, trei scăpări, poate nu ne amintim ceva anume, sau poate nu am învăţat - nu învăţăm- chiar tot.

Domnul diriginte, printre alţi domni şi doamne profesoare, ne tot spune că ne vom aminti, că nu uităm aşa cum avem impresia şi că atunci când vom repeta ne vom aminti mult mai uşor şi -bla-bla-bla, probabil că ştim cu toţii despre ce este vorba. Totuşi, nimeni nu se poate culca pe-o ureche, sau eu nu mă pot culca pe o ureche când mă gândesc la anumite lucruri şi mă strofoc să îmi amintesc şi realizez că nu îmi scapără nimic prin cutia craniană, încep să mă panichez - mai ales că firul gândurilor mele nu-i niciodată drept, ci mai degrabă... pe cărări.
În orice caz, sper să fie totul bine.

Punct lovit -cel mai frică îmi este la geografie...
Şi acolo e cel mai uşor, ironic, dar acolo am cele mai mari dificultăţi în a ...reţine? învăţa? aminti? nu ştiu.

Şi cel mai tare mă calcă pe bătături faptul că de cinci zile nu am mai citit aproape nimic, decât 100 de pagini din Eneida -

Din momentul acesta mă pot considera, oficial, stresată.

plaiuri de suflet

2012-01-25T20:42:00.000+02:00

Tânjesc după zilele de vară, când eram la munte şi îmi făceam plimbările monotone până la magazinul de pe şosea. Aş vrea să-mi ascult iar muzica de vară, plimbându-mă pe înserat şi inspirând aeru-lul curat de munte, în timp ce în drumul meu, pe străzile pavate cu pietriş, mă întâlneam cu diferiţi câini ce doar îşi ridicau ochii plictisiţi spre mine, analizându-mă şi căscând larg spre mine...

mi-e dor tare de zilele calme, frumoase de vară când mergeam în grădina bunicilor şi stăteam o jumătate de oră doar să culeg un măr; mi-e dor să stau în grădină, printre copaci -meri, peri, caişi, citind pagini nesfărşite, citind cu verişoara mea şi momentele când mă întorceam şi stăteam pe băncuţă cu bunica, citindu-i dintr-o carte veche, cu paginile îndoite şi îngălbenite

....

plan pentru când termin cu bacul, după ce termin cu totul: mă voi întoarce pe plaiurile mele de suflet şi-o să petrec fie şi doar două zile de linişte completă, debarasată de tot: de lume, de tehnologie, de tot ceea ce există în viaţa mea de acum, de învăţat, de tot. Îmi voi lua cu mine doar cărţi şi atât, am să las totul acasă şi voi întâlni acolo aceeaşi atmosferă plăcută, liniştită, armonioasă, şi aceiaşi bunici tare înaintaţi în vârstă, tare fragili, dar binevoitori ce mă vor primi cu mai multă căldură şi dragoste decât ar fi oricine altcineva capabil; şi-o să-mi petrec iar vremea răsfoind pagini în grădină, stând în faţa casei alteori cu bunica sau făcându-mi plimbarea pe înserat, pe drumul pavat de pietriş, privind câinii leneşi, parcă de altă naţie decât cei ce se găsesc pe drumurile comunei mele.

mi-e dor, mi-e tare dor, căci de fiecare dată când mă gândesc la linişte deplină, la momente lipsite de griji unde îmi pot limpezi gândurile negre şi problemele cotidiene sau de oricare altă natură, mă gândesc la satul bunicilor mei, la locul unde a copilărit mama, la locul unde, deşi nu am locuit ci doar mi-am petrecut veri de-a rândul, plângând în primă instanţă din pricina faptului că eram lăsată acolo, fără scumpa mamă de care nu aş fi vrut să mă despart, m-am simţit mai bine ca oriunde - şi acest lucru îl realizez doar acum, când sunt împovărată de tot şi toate şi când aş vrea să evadez, să scap, să mă pierd şi debarasez de probleme şi gânduri, acum când sunt prinsă într-o secvenţă depresivă de cote înalte, primul loc pe care mi-l imaginez, este acela -singurul loc în care pot gusta din linişte, relaxare şi pace sufletească. Presupun că, raportat la tot ceea ce am trăit până acum - la copilăria şi o parte a adolescenţei mele - acela este singurul loc care se lipeşte de sufletul meu într-o manieră armonioasă; îl simt ca pe singurul loc pur, cast, orice ar însemna acest lucru şi este singurul loc, singurul moment, singura instanţă unde mă simt în armonie absolută cu mine, eu şi sufletul meu.

*

2012-01-22T00:25:00.000+02:00

Some things are worth getting your heart broken for.
Doctor Who, episode 4, season II/2006 with David Tennant.

blue suede shoes

2012-01-20T23:20:00.000+02:00

Here today, gone tomorrow. Flesh and bones and souls and hearts.

Truth is, we're all going to die someday or another, but until that day...

we're going to live and rock,

and - OH how we're gonna rock and live.

and gonna love

and gonna hate

and gonna feel

....

and gonna hold hands.

astă-seară ascult Elvis Presley

and my favorite

...a cup of tea

2012-01-17T19:07:00.000+02:00

Ador vremea aceasta - ştiu, e frig de crapă pietrele, sau poate nici chiar atât de frig, dar nu doresc să ningă. Aş vrea să rămână toată iarna aşa - să fie frig, aşa cum este şi acum şi să răsară soarele în fiecare zi, chiar dacă nu este cald... şi să nu ningă, să nu plouă, să se menţină aceeaşi stare îngheţată, aproape moartă şi totodată vie. Mă face să mă simt excepţional vremea aceasta, şi nu am nici cea mai mică idee de ce. De-ar fi aşa toată iarna...

M-am delectat cu o ceaşcă de ceai îndulcit cu multă-multă-multă miere şi cu nişte lămâie şi-am citit nişte piese de teatru, după ce mi-am învăţat la istorie ca un copil conştiincios ce ar trebui să fiu.

...a cup of tea and some books, that is everything I need these days.

să ne-amintim de bac/2

2012-01-13T23:07:00.000+02:00

Intrăm oficial în ultimul weekend din vacanța de iarnă.

Dragii mei compatrioți, a venit școala. S-au dus naiba cele trei săptămâni frumoase de vacanță când... personal, nu am făcut altceva decât să citesc, să mă uit la anime, să mai citesc niște manga, să mai văd un film, m-am apucat de Doctor Who, am citit niște piese de teatru, am scris random things, am stat online -most of the time, browsing the web, am jucat Sims3, am socializat, am avut grijă de casă, de cățeluș, de pisicuță, mi-am stors nervii de prea mult stat acasă, am ruginit între patru pereți, am ieșit la aer să mă răcoresc, am intrat în contradictoriu cu părinții and so on and so forth...oh, da, și am învățat puțin. Doar puțin. În fine - ca orice altă vacanță obișnuită, frumoasă, la căldurică, fără stres - ceea ce este o mare minciună, a fost cea mai stresantă vacanță de până acum - în orice caz, oricât de mult ne-ar fi plăcut sau nu vacanța aceasta, trebuie să ne ridicăm din pat, de luni încolo, de la 7dimineața, să ne ducem la școală, să pierdem 5,6,7 ore din viață/zi acolo doar pentru a freca menta și nu a fi înzestrați cu nimic, dar absolut nimic care să ne ajute in real life... oh, să zicem doar că o să prindem lecții pentru bac, care să ne ajute la examen, okay- asta-i ipotetic, either way... Unde vreau să ajung este... well, Vacanța s-a TERMINAT.

Parcă simt cum se scurge timpul. Încă puțin și o să ajung să mă bag în pat de la ora 22:00, poate chiar 21:00 dacă sunt prea obosită, o să mă trezesc la 7, nu o să mănânc dimineața, o să fug la școală, o să dorm pe bănci și/sau o să mă stresez din pricina unor evenimente sau oameni pe care, nu am cum altfel, o să le/o să îi întâlnesc acolo... și de-ar fi numai școala în mod obișnuit, aș putea să mai rezist un semestru cum am făcut timp de atâția ani... dar, dragii mei, oficial începe al Doilea Semestru - parcă am vorbi de cel de-al Doilea Război Mondial.
Nu mai e decât o jumătate de an și dăm bacul.
Să vedem... ~~Ianu~~arie, Februarie, Martie, Aprilie, Mai, Iunie și Iulie ---aici dăm bacul. 2-4-6- iulie probe. 8 iulie- rezultate. Dumnezeu să ne ajute! -să învățăm, vreau să spun *laughs*

Problema este că momentan nu mă panichez... Adică, nu mai mult decât în mod normal. Cred că sunt prea relaxată din pricina oboselii. Niciodată nu am fost atât de obosită ca în vacanța aceasta - și nici nu am făcut mare lucru pentru a fi obosită.

Și totuși, trebuie să recunosc, bacul ăsta mă sperie rău de tot - într-un fel, pentru că e doar un spin în coastă.
De abia aștept să se termine și să pot dormi fără griji, măcar pentru o săptămână... Să pot să fac o baie lungă, fierbinte, fără să mă gândesc la idiotul acesta de examen și să pot ieși afară să mă plimb fără să mă gândesc că îmi pierd timpul când ar trebui să stau în casă și să învăț pentru prostia de examen.
Oh - de abia aștept să terminăm cu bacul ăsta și să nu trebuiască să ne amintim de el în fiecare secundă a existenței noastre.

Acestea fiind spuse, dragii mei - și aici mă refer la toți cei ce-s clasa a 12a, din generația mea, înarmați-vă cu răbdare, dormiți bine weekendul ăsta, relaxați-vă, respirați adânc, mâncați bine -pentru că de luni Stresul nostru obișnuit va fi ridicat cu 10-20 de procente - și asta cu optimism.
Succes tuturor!

prisoner of the road

2012-01-11T22:21:00.000+02:00

Ar trebui să fiu nervoasă pe mine.... dar nu sunt. M-am săturat să mă enervez pe propria persoană. La naiba, dacă eu mă enervez pe mine, atunci ce așteptări să mai am de la ceilalți?
De fapt, fără așteptări. E cel mai bine.
Ăsta este cel mai bun sfat pe care îl pot da vreodată, no expectations. They are no good, neither for the one expecting, neither for the one who's expected to... - parcă m-aș referi la cartea lui Charles Dickens ”Great expectations”, dar dacă privim în esență, cam am dreptate. I hate expectations. Don't expect anything from me, ever. I will disappoint you.

... dar sunt dramatică fără niciun motiv anume, to tell the truth.

Well... am început să visez tot felul de prostii.
Și acum mi-am amintit de un vis pe care l-am avut multă vreme și l-am pierdut pe drum. Nu știu cum am reușit, dar l-am regăsit aseară când nu puteam să dorm și mi-am petrecut toată noaptea gândindu-mă la chestii întâmplătoare și amintindu-mi lucruri îndepărtate, ce s-au întâmplat acum prea multă vreme pentru a mai fi constante.
Așa mi-am amintit și de dorința pe care o aveam de a-mi printa tot ceea ce am scris până acum: povestioare scurte, O trecem pe feminin, Legături puternice și probabil și mica-povestioară Întinderi pustii pe care aș integra-o în aceeași carte cu povestioarele scurte... - da, pentru un ”outsider”, toate acestea sunt prostii. Pentru mine, însă, sunt un ”goal”. Și acum nu vorbesc de a mă publica - sunt doar lucruri, povești pe care le-am scris până să împlinesc 19 ani - damn, da, îi împlinesc în ~~Ianuarie~~ ~~Februarie~~ ~~Martie~~ Aprilie - presupun că nu mai e mult. Aș vrea să mi le printez pe toate sub forma unor cărți și să mi le pun în biblioteca personală, să fiu sigură că le voi avea toată viața și că mă voi uita peste ele, alături de toate basmele și prostioarele pe care le-am scris de mână când eram mai mică. Ăsta ar fi un lucru tare frumos de făcut. Aș vrea să îmi îndeplinesc dorința această. It would make me very happy, indeed.

On the other hand, dreams are made to be fulfilled... and you never know.
You never know, that's what Mother told me the other day.
”You never know, Ramona, you never know...”

stairway to heaven

2012-01-10T22:25:00.001+02:00

I adore simple pleasures. They are the last refuge of the complex /

cum zice Oscar Wilde - damn, mi-a sărit în ochi citatul pe profilul de facebook al lui Kiki.

I was just thinking that life is a wonderful place. Only that, you know, shit happens someday or another and then people tend to get... somehow depressed and stressed and well, why not tell it so, people tend to get fucked up. But, let's see the bright side of the story... at least, THERE IS A STORY.

I can't express myself very good today because there are too many words and thoughts and ideas in my mind. I finished reading The Count of Monte Cristo yesterday and I swear that Alexandre Dumas made me so happy, so happy, so happy... his book is a masterpiece. I also watched the movie today - The Count of Monte Cristo from 2002 and I also swear that Jim Caviezel was WAY TOO SEXY in this movie - even though I believe the book to be better than the movie. Let's not confuse the book with the movie. I want to make them independent one from the other. Jim Caviezel really made my day with his role and I felt like eating him up and, of course, I imagined all sorts of naked pictures with him, but that's a little bit gross and surprising for some of my readers, probably, so let's just call it a... post. I'm just a little, disgusting teenager *laughs* - actually I am much afraid I am not that sort of a thing anymore.

Also, I started reading The portrait of a lady by Henry James - I've read only 30 pages but I love what I've read up till now -

and NO... NO I am NOT STUDYING. I know, sad *laughs*

.... but let us listen to some music and relax for the time being. After the holiday, I will get on with the studying. At least, I HOPE SO.

another useless day 2

2012-01-08T21:09:00.000+02:00

Te simți altfel după un pahar de vin - asta-mi amintește de-o replică penibilă a unui personaj penibil.
Mă simt și eu destul de penibilă astăzi pentru toate aerele pe care mi le dau câteodată. Adevărul e că nu știu nimic - câteodată uit asta și e greșit, nu? să pretinzi că știi ceva când nu știi nimic. Nu degeaba l-am citat pe Socrate pe pagina mea de blog.
Dar așa sunt eu. Îmi uit propriile principii - le uit, uit ceea ce cred. Câteodată, mi-aș dori să nu fiu așa, dar parcă tot Socrate, printre alții, a spus că trebuie să ne mulțumim cu ceea ce avem. Sau poate că nu a spus-o el. Au spus-o prea mulți pentru a mai știi exact de unde a pornit...

the wind
is blowing
black acres

..................

mă-ntreb ce-am făcut cu voința de-acum două zile.
dar rog blogosfera să mă scuze, sunt amețită și total întâmplătoare și contradictorie și naivă și... până la urmă, sunt ceea ce sunt și nu vreau să schimb asta

.......................
ce e ironic este faptul că starea mea nu este provocată de el. Există, desigur - greșeala îndrăgostiților răniți, ce se despart și încep să vorbească despre ex-ul la trecut: A fost, a făcut. Adevărul este că biata persoană Este și Face, dar ce ne mai interesează? e greu să vorbești la prezent despre cineva cu care nu ai nicio legătură, care nici nu te interesează în fapt mai mult decât orice altă persoană, în genere. La acest stadiu am ajuns și eu.

Micuța mea stare depresivă și off record se datorează statului (prea mult) acasă și neputința, sau mai degrabă refuzul, de a ieși afară - cred că îmi lipsește compania ”fizică” a altor persoane - a nu se înțelege nimic pervers din asta, vă rog frumos. Nu vreau școală, of course I don't, mi-e silă de faptul că trebuie să mă apuc iar de învățat și de fapt nu am chef decât să lenevesc, să pierd vremea, SĂ SCRIU și SĂ CITESC - ceea ce am și făcut în ultimele zile: piese de teatru, Contele de Monte Cristo, scris la RPG și scris o poveste de 5 capitole numită Întinderi pustii, pe care poate o să v-o prezint vreodată, după ce postez toate capitole pe anime-empire.... bla-bla-bla.

............................
am momente când încep să râd fără motive și momente când sunt atât de fericită încât încep să mă întreb ce am... dar dacă ați citi Contele de Monte Cristo cu aceeași stare de nebunie cu care o fac și eu, poate că m-ați înțelege.
Sunt la volumul 3. Pagina 250. E cea mai bună lectură de până acum.
....și totuși.... da, și totuși!

another useless day

2012-01-07T23:12:00.001+02:00

She is simply lost in her own thoughts. In her own problems.
All she wants to do, sometimes, is put her head over the pillow and fall asleep.
She wants to sleep a night without dreams, without thoughts, without problems.
Hell that's gonna happen, though.

Freddie Mercury's songs are beautiful ♥

another useless day, this was...

it's my life

2012-01-06T22:36:00.000+02:00

„Hell, they say, is paved with good intentions”

/George Bernard Shaw, Augustus Does His Bit

Ultimele zile mi le-am petrecut mai mult... vegetând, să zicem. Nu am făcut mare lucru, decât am terminat o oarecare lecție de învățat la istorie și am făcut câteva subiecte (a se înțelege Subiectul I ) la română. Caracterul meu leneș n-o să moară nicioadată, de asta ar trebui să fim 100% siguri. Sau, cel puțin, 90%.

Am citit câteva piese de teatru săptămâna aceasta: Augustus Does His Bit, Candida, The Philanderer de G.B. Shaw, Ivanoff de Cehov și The Master Builder de Henrik Ibsen - și aproape că am terminat de citit cel de-al doilea volum din Contele de Monte Cristo care, până în clipa actuală, aș putea spune că este de departe cea mai bună lectură de până acum. Cred că acest interes se va menține până la sfârșitul lecturii, oricând se va întâmpla acest lucru.
Ca unul din scopurile mele mari din anul 2012 - m-am apucat deja de vizionat D. Gray Man și am văzut 24 de episoade/103 episoade. Am încredere că, până în 2013, voi reuși să-l termin.

Am realizat mai multe lucruri în decursul ultimelor zile și mă bucur de acest lucru; și nu, nu mă refer la realizările în genul faptelor mari, ci a realizărilor în sensul de... constatări. Hmm, da am constatat, m-am analizat și am realizat că ... hell, I'm good. În momentul în care am exclamat: I LOVE MYSELF, R. nu a putut să nu-mi zică „Tu chiar ți-ai revenit!” și simt că are dreptate pentru că... in the end, it doesn't hurt thinking about you anymore. Personalitatea mea nu a murit niciodată, doar că uitasem ce e cu respectul de sine. Se pare că l-am recăpătat. Și, odată cu el, toate grijile pe care le dădusem la o parte! Dar, în orice caz, măcar sunt bine - și sunt conștientă că poate fi doar o constatare de moment, deși nu prea cred acest lucru, și sunt oricând gata să cad în o altă oarecare depersie din cauza vechilor sentimente, și totuși... azi, acum, de câteva zile - multe, multe zile, parcă, mă simt bine și împăcată cu mine și mă simt atât de fericită, deși nu complet din cauza altor griji ce nu au nici cea mai mică legătură cu el, încă... MI-E BINE. Oh, și mi-am recăpătat, în final, voința.

Unde naiba a fost plecată până acum? Nu am idee. Nu mă interesează. Aruncată pe undeva, părăsită, cine știe din ce cauză și în ce fel, am redobândit-o.

Mă relaxez, zilele astea, scriind some RPG pe anime-empire cu prietena mea Lulu. ♥ - și a se citi MARE ȘI TARE acel ”relaxez” - de parcă aș avea nevoie de relaxare, vegetez de nu-mai-pot, nu fac nimic, pierd vremea, cică mă bucur de vacanță și tot am nevoie de așa zisa... relaxare. Dar, de fapt, îmi face plăcere acest RPG. O să postez link-ul if you're interested. and if you're not interested, then whatever.

Black acres -chapter 1

și afară plouă, bate vântul și e urât și o să se facă frig, frig, frig...

să ne-amintim de bac /1

2012-01-02T18:45:00.002+02:00

Astăzi am decis să mă pun pe învățat, de o săptămână îmi tot promit că fac asta. Doar că am fost ultra-speriată de multele lecții pe care le am de învățat și, da, m-am speriat teribil gândindu-mă că nu o să pot să rețin atâta în veci și probabil o să uit cam jumate din tot ceea ce învăț - se întâmplă ceva ciudat cu mine în ultima vreme, totuși, pentru că uit foarte repede lucrurile pe care le văd, citesc, rețin și așa mai departe. Ieri, spre exemplu, cred că mi s-a întâmplat de mai bine de 10 ori să intru în cameră și să uit de ce am intrat acolo, să uit nume ale unor autori, nume de filme, anime și așa mai departe și să stau 10-20 de secunde să îmi amintesc la ce mă gândeam cu doar 30 de secunde mai înainte.
Oricum, am trecut printr-o lecție la istorie și mi-a plăcut ce am învățat pentru simplul fapt că era vorba de Mircea cel Bătrân, de Mihai Viteazu, Vlad Țepeș și Ștefan cel Mare. Totuși, acum când stau să mă gândesc la ce am învățat, nu-mi amintesc decât mere essential stuffs și asta e o problemă pe care nu am cum să o rezolv - totuși, învățând la istorie și citind despre contextul în care a fost omorât Mihai V., m-am trezit gândind cu voce tare și numindu-i pe asasinii domnitorului niște nenorociți, nesimțiți, profitori, odioși, paraziți politici și așa mai departe - ceea ce, ca să fiu sinceră, m-a amuzat teribil.

Trecând peste istorie, m-am înfuriat din cale afară când am trecut să citesc puțin și la română. Am lăsat-o baltă și, până la urmă, nu am mai învățat nimic. Pentru ce, pentru numele lui Dumnezeu, trebuie să învăț comentarii? pentru ce? pentru ce să reproduc la examenul de bac niște informații care nu mă vor ajuta în viață, să reproduc informațiile altora, pe care nu ar trebui să le știe decât oamenii în domeniu. De ce să învăț un comentariu pentru o poezie, pentru un roman și așa mai departe, când aș putea foarte bine să îmi exprim propriile mele păreri? Da, așa consider că ar trebui să fie subiectul al III-lea. Totuși, dacă vei scrie la bac la subiectul III ce te taie capul, ce crezi - și vreau să spun că scrii un comentariu în adevăratul sens al cuvântului, nu propoziții diafane care încep cu Eu cred... Pur și simplu, dacă faci imensa greșeală să transpui un comentariu din punctul tău de vedere, într-o manieră acceptabilă în care îți expui proprile opinii despre respectiva operă, în manieră strict obiectivă și exact după cerințele date la subiectul respectiv, dacă faci acest lucru și opiniile tale nu sunt în concordanță cu miliardele de comentarii care există pe lumea aceasta despre respectiva operă, atunci ești depunctat, este considerat incorect și ți se scad puncte pentru că AI O PĂRERE.
Totuși, refuz să învăț comentarii. REFUZ. Istorie, da, vreau să învăț. La fel și geografie. Nu știu cât de mult o să rețin. Nu știu cât de mult o să îmi amintesc și poate că nu voi avea rezultate prea strălucite la examenul de bac. A ajuns să nu îmi mai pese atât de tare de acest lucru, atâta vreme cât mă străduiesc atât cât pot și îmi permite mintea mea care, aparent, nu poate înmagazina prea multă informație. Da, atâta vreme cât am conștiința împăcată cu ceea ce fac și cu cât fac, nu mă interesează să am rezultate strălucite la bac - da, cu toții le dorim, dar să fim serioși, nu toți le și merităm. Mediile mele mari de la clasă sunt o simplă minciună ce nu reflectă deloc ceea ce știu și cunosc cu adevărat - dar nu e vina mea că o simplă prezență, o simplă opinie și o oarecare reputație de copil conștiincios creată pe parcursul a aproape 4 ani de liceu îmi aduc rezultate atât de satisfăcător de strălucitoare. Nu e vina mea, și totuși nu reflectă ce știu și acest lucru o să se printeze bine pe o foaie așezată undeva, pe-un zid al liceului, pe 8iulie 2012 unde vor fi afișate rezultatele examenului de bac.

- da, și revenind la ceea ce doream să spun inițial, trebuie neapărat să afirm că NU VOI ÎNVĂȚA NIȘTE COMENTARII - refuz să o fac, refuz pentru că nu pot decât să le învăț mecanic și să le uit a doua zi și pentru că mi se pare pur și simplu ABSURDĂ această cerință ABSURDĂ.

_
Trecând peste frustrările în legătură cu examenul de bac care, se pare, nu întârzie să apară, trebuie să spun că tocmai am terminat de citit o frumoasă piesă de teatru, Candida, de George Bernard Shaw și realizez că mă îndrăgostesc din ce în ce mai tare de stilul lui Shaw, de replicile și personajele sale. Nu voi face un review al piesei de teatru pentru că am făcut deja unul pe goodreads, unde îmi țin evidența de cărți - cum parcă am mai spus la un moment dat, cred că în postul de best-of. Oricum, o să redau trei citate pe care le-am extras și care mi-au făcut așa o deosebită plăcere că nu am putut să mă abțin să nu le scriu în micuțul meu carnețel de notițe.

Wicked people means people who have no love: therefore, they have no shame. They have the power to ask love because the don't need it: they have the power to offer it because they have none to give.

Oh, well, if you want original conversations, you'd better go and talk to yourself.

That is what all the poets do: they talk to themselves outloud and the world overhears them. But it's horribly lonely not to hear someone else talk sometimes

...și-o melodie, ca să ne mai liniștim frustrările

Picturi muzicale

2012-01-01T16:01:00.003+02:00

Aș vrea să dedic următoarea poveste lui Didi. De asemenea, deși știu că e cu ceva-mai-multe-ore-în-avans, aș vrea să îți urez, dragă Didi, la mulți ani și tot ceea ce îți dorești. Îți doresc multă sănătate, fericire și succes și fie ca, pe viitor, când ne vom întâlni, să îmi acorzi un zâmbet larg și o îmbrățișare caldă și să ne amintim, mereu-mereu, chiar și pe viitorul deloc apropiat, ce am avut și ce am vrut să avem. Te iubesc. Și... la mulți ani!
Poți să consideri one-shot-ul cadou de ziua ta. În avans, da, dar nu îmi pot abține nerăbdarea.

Picturi muzicale

Sunt anumite lucruri în viață, care, fără să vrei... te fac să zâmbești. Lucruri mărunte și fără de importanță care se strecoară în sufletul tău, îți aduc ceva anume în inimă și te fac să îți lărgești buzele într-un zâmbet involuntar, dulce, care deși este brăzdat de amintiri neplăcute și cicatrizat de evenimente nefaste, există încă. Doar după ce s-a întâmplat lucrul în sine și te trezești la realitate, aducându-ți buzele la starea inițială de inerție, îți dai seama că ai zâmbit... că ai îndrăznit să sfidezi destinul ce ți-a fost proscris și îți vine, parcă, să zâmbești iar, aproape ironic și să îți spui „Am surâs...” de parcă ar fi ceva ce nu ai mai făcut niciodată, sau ți-a fost prezis cu o siguranță maximă că nu o vei mai face niciodată.

Străzile-mi sunt străine, acum când mă plimb agale pe trotuare și privesc mașinile care se strecoară pe șosea, claxonând. Mi-e frică, oare, să recunosc ceea ce am văzut de atâtea ori? În fiecare zi trec pe aceleași străzi înfundate, mărunte cu trecători grăbiți să își îndeplinească scopurile zilnice. Merg cu pași grăbiți, adesea, trăgând parcă după mine geanta plină de cărți și vrând să nu întârzi, pentru a suta oară, la prima oră. Diminețile-mi par reci și străine de fiecare dată, le displac cu fiecare privire pe care le-o arunc, în primele clipe de trezire, când trag draperiile maronii din fața ferestrei. Dormitorul meu, chiar și atunci, parcă nu este al meu pentru câteva secunde și îmi mijesc ochii asupra obiectelor ce îi conferă personalitate. Doar după ce-mi zăresc chitara într-un colț înfundat, parcă, al camerei, doar atunci îmi dau seama cine sunt și unde sunt și, chiar dacă sunt deja ridicată din pat, parcă atunci este clipa când m-am trezit cu adevărat.

Totuși, este prima dată de când mă știu când nu cunosc străzile acestea pe care le petrec în fiecare zi, șase zile din șapte, mergând la liceu. Geanta mi-e plină de caiete și cărți și pixuri și creioane și o trag după mine ca pe o neprețuită comoară, păzind-o de ochii răufăcătorilor. Am acolo caietele cu partituri și le strâng alături de mine, de teama de a nu le pierde. Peste câteva secunde, aflându-mă în fața metroului, încep să recunosc locurile prin care am trecut din pură obișnuință și îmi amintesc că știu toatee clădirile, fiecare colțișor și cerșetor pirnonit la capăt de stradă.

Boala pe care o am eu... nu are un nume predefinit. Unii o numesc Alzheimer - dar noi știm, eu și medicul meu, că este mai mult decât atât. Poate o rudă îndepărtată a demeneței, sau poate chiar o primă etapă a bolii, îndepărtată de rezultatul final. În sertarul meu de acasă, din dulăpiorul cu lucruri prețioase, îmi țin bine păzite caietele cu amintiri - lucruri pe care le notez zi de zi pe pagini albe, goale, caiete pe care ar trebui să desenez, coli prinse-n arcuri. Îmi notez acolo, zi de zi, lucruri ce-mi plac, ce nu-mi plac, pe care le văd și nu le văd. Dimineața, când mă trezesc, nu știu cine sunt, nu știu ce este în jurul meu și nu-mi amintesc absolut nimic. Doar după ce acumulez mai multe informațiim, după ce mintea mea procesează tot ceea ce se află în jur, îmi amintesc și-mi dau seama cine sunt.

Câteodată, în dimineți mai ghinioniste, nu știu nimic și încep să mă panichez. Dar există o fărâmă de conștiință în actele mele și știu, în sufletul meu, că trebuie să caut în dulăpiorul lăcuite, în sertărașe și dau peste caiețelele prețioase cu notițe fără de care, uneori, aș fi pierdută.
Dacă aș fi scotocit printre caiete și astăzi, probabil că aș fi văzut, imprimat bine cu scrisul meu impecabil, pe o foaie albă:

Mergând cu metroul, ieri, am întâlnit cel mai frumos băiat pe care l-am văzut vreodată. Înalt, drăguț, simpatic... și știu că îl văd în fiecare zi de luni și luni de zile, când, printr-o întâmplare, a urcat de la stația greșită. Și de atunci, urcă mereu de la aceeași stație, de parcă nu ar fi o greșeală. Părul lui brunet și ochii verzi mă fac să-mi amintesc de un stereotip. De o figură de ceară pe care o țin bine prinsă-n amintire, dintr-o viață trecută, anterioară și pierdută când eram doar un copil de șapte ani și, fiind la o expoziție, am văzut o figură frumoasă de bărbat cu trăsături grecești cu coroană, parcă, de spini și alergând pe culoare, nu știu cum, am ieșit afară în aerul apăsător și înăbușitor, cu voci strigându-mi numele pe ton voios să mă opresc, dar piciorușele mele micuțe nu au vrut să contenească și alergând, cu privirea în spate mereu, după vocile părinților iubiți, am reușit să fiu lovită de un vehicul.

De atunci au și început problemele mele cu memoria. O parte a creierului meu a fost zdrobită, parcă, sau evaporată, dispărută din cutia mea craniană. Cineva a spus odată că noi toți suntem creaturi imperfecte, dar tocmai acest lucru ne acordă credit și viață și fără de imperfecționismul nostru, nu am reuși să trecem prin lumea aceasta. Sau poate că nu a spus nimeni asta. Poate că am spus-o eu. Nu-mi amintesc... Dar, tot ce știu este că, dacă nu eram dorită, Dumnezeu mă chema de mult pe celălalt tărâm și că, dacă mi s-a întâmplat ce mi s-a întâmplat, poate că eram o cauză rară de perfecțiune.

Râd, la propriile mele gânduri, în timp ce metroul se oprește. Stația băiatului brunet pe care l-am numit Armin. Nu știu cum îl cheamă și nici el nu-mi cunoaște numele, și totuși vorbim în fiecare zi despre lucruri pe care nici nu le gândim. Vine, ca în fiecare zi, spre mine, purtând pe buze un zâmbet perfect ademenitor și îmi întinde-o floare galbenă, fără miros.

- Bună, Mary, îmi zice imediat, sărutându-mp pe obraz, făcându-mă să am veșnicii fluturași în stomac și să mi se înroșească obrajii. Afrodita este supranumele pe care mi l-a acordat. se pare că, poate fără să vrem, trăim într-o lume a noastră, până la stația mea, când voi coborî și ne vom pierde pentru o zi, urmând să reluăm într-a doua. El este înalt, frumos, fermecător, cu un zâmbet perfect și un accent franțuzesc care mă amețește. Este supradoza menită să îmi tulbure circulația sângelui, iar eu îl cuprind cu privirea, îi simt sufletul și în timp ce își prinde degetele lungi, ca de pianist, pe sub degetele mele micuțe, îi simt pacă pulsul prea accelerat al inimii, și mă întreb dacă și el îl cunoaște pe al meu.

- Deci... ți-ai amintit de mine, spune într-un târziu, când nu am făcut altceva decât să stăm, lipiți unul de altul, cu mâinile prinse și zâmbindu-ne, parcă, în subconștient. Uneori stăm așa, chiar fără să ne privim, lipiți unul de celălalt, fără să ne zicem nimic, când în alte zile vorbim fără oprire și parcă ne sărutăm prin cuvinte.

Boala pe care o am eu...
- Da, mi-am amintit, Armin.

...este incurabilă.
- Dar tu...

Și peste doi, trei, poate patru ani...
- Ți-ai amintit?

...voi cădea în demență, pierdută, și nu îmi voi mai aminti nimic. Creierul meu va muri, cum l-am auzit pe medicul meu explicându-i mamei, și nu îmi voi mai aminti nimic. De aceea este importat să țin caiete, să scriu în fiecare zi și să știu ce mi s-a întâmplat pentru că, într-o zi, acelea vor fi singurele mele amintiri. Medicul a spus că voi mai putea procesa, voi ști în continuare - voi înțelege. De aceea, peste vreme, când voi citi rânduri înșirate molcom peste foi, cu lacrimi uscate pe pagini, voi ști ce am simțit, ce am pătimit, ce am avut, pierdut și ce am iubit și urât.

- Da! îmi zice cu un zâmbet încurajator, arătându-mi cu ochiul spre floarea galbenă, fără de miros. Totuși, este cel mai frumos cadou pe care l-am primit vreodată, o floare de la Armin. Nu îi cunosc numele, deși știu atâtea despre el - știu unde învață, la Liceul de Arte. Știu ce vrea să devină... pictor. Știu unde locuiește, dar nu îmi amintesc acum, este o adresă bine scrisă pe unul dintre caietele mele, știu că îi place salata de fructe, că verdele este culoarea lui favorită și că îi place să cânte la chitară. Într-o zi, chiar mi-a cântat, când am fost acasă la el și, cunoscându-i pe părinții lui, am zâmbit într-un mod ce mi s-a părut veșnic. În ziua aceea, sărutându-ne și stând pe patul lui de o singură persoană, ne-am trântit peste cearceaful așezat pe jos și... ușor-ușor, ne-am cunoscut mai bine. În timp ce degetele lui îmi căutau trupul și gura lui tânjea după a mea, îmi trecusem mâinile prin părul lui și îl trăgeam mai aproape de mine...
„Te iubesc!” mi-a zis cu vocea lui dulce, ca de înger, atunci când ne-am strâns în brațe, sărutându-ne și, fără a ne sătura unul de celălalt, stăteam cât mai aproape unul de celălalt, dorindu-ne ca ceea ce ne unise atunci, să nu moară niciodată, să nu piară din amintire, să ne țină uniți o veșnicie... întreagă.

- Coborâm la stația aceasta, îmi zice din nou, trăgându-mă după el.
Și întorcându-și chipul spre mine, așa de angelic precum doar el poate să arate, îmi șușotește cu energie și optimism.
-Cum aș fi putut să uit de ziua ta de naștere?
Da. Normal că a ținut minte. Doar i-am spus, cu zile multe în urmă „Să nu uiți, Armin, numele, chipul, personalitatea, dorințele și ziua mea de naștere!” - „N-o să uit niciodată, Mary. O să-ți amintesc mereu.”

Astăzi îmi amintesc mai multe lucruri decât mi-am amintit vreodată, de când cu accidentul de la 7 ani. Atunci, când stăteam în spital, încă lucidă și parcă nepierdută în lumea uitării, i-am spus mamei ceva despre figurina superbă a chipului grecesc. Cine era, am întrebat-o pe mama? Fusese o expoziție a unui prieten excentric și el numise acea figurină... „Armin. Armin se numea, scumpete...”

Poate că ar trebui să îl întreb pe Armin, pe scumpa mea figurină extraordinar de frumoasă, de magică, unde mergem, ce se va întâmpla în continuare. Dar am prea multă încredere în acest personaj. În el. Poate că, mergând așa de mână cu el pe stradă, ca doi îndrăgostiți, o să uit pentru o clipă cine sunt, cine e el chiar și o să mă pierd, o să încep să mă uit la străzi și oameni și la clădiri și o să mă întreb nu unde sunt, nu cine sunt ci ce sunt aceste lucruri. Căci într-o zi, voi pierde până și această cunoștință, poate. Și el mă va lua de mâini și mi le va săruta, cum îmi imaginez, și-mi va spune cu vocea lui blândă tot ce nu știu și, da, mă va ține alături de el, pentru veșnicie.

Poate că, ceea ce spun eu acum, este un lucru veșnic neadevărat, iar Armin nu este decât fructul imaginației mele. Dar nu. Eu știu că, nedându-ne numele real, deși cunoscând totul unul depsre celălalt, purtăm o graniță între noi, necesară supraviețuirii noastre. Nu știu dacă vom fi împreună pentru o veșnicie, dacă îmi va ține mereu mâinile într-ale sale și mă vă adora cu aceeași ardoare nebună cu care o face acum. Nu știu și nici nu vreau să știu.
Într-o zi, când mă voi trezi, nu îl voi mai cunoaște decât prin intermediul caietelor mele. Și acolo, el este absolut, la fel ca tot ceea ce cunosc și mă face fericită.

Acum, prezentul este cel mai important pentru mine.
Iar el îl crează, îl definește. Mă crează, mă definește. Ca atunci când stăm pierduți în camera lui sau a mea cântând la chitară, partituri și versuri ce ne plac, melodii ce ne ating sufletul și plângem cu lacrimi înduioșate, cam de fiecare dată, când atingem corzile chitărilor și începem să dăm naștere cântecului Let it be, a trupei The Beatles. Ne pierdem prin sunet în brațele celuilalt și ne simțit buzele arzând, sărutându-ne parcă prin versuri. Melodia aceasta ne crează pe amândoi, ne unește, ne leagă și ne face ca, în obscuritatea camerei, să vrem să fim ceva ce nu am fost niciodată, dar să rămânem împreună.

When I find myself in times of trouble, Mother Mary comes to me
Speaking words of wisdom,
let it be...

În parc, printre copaci, printre bănci și oameni, cu soarele răsărit pe cer și fără de nori pe întinsul albastru, cu zâmbet melancolic pe buze, îmi cântă din tot sufletul său, cu degetele trecându-le peste corzi, cu vocea lui angelică, cu chipul veșnic.

Îl privesc pe Armin în timp ce cântă, cu suferință, melodia noastră, în văzul tuturor, făcând oamenii să se oprească, să admire, să privească cu gelozie, poate, chipul unei fete slăbuțe, nu prea înaltă, cu aspect anemic, chipul alb, lipsit de vlagă, mâini micuțe, părul brunet, drept și lung până la umeri, cu ochii căprui înlăcrimați.

Încovoiat de suferință, sufletul lui Armin l-a găsit pe al meu. Pierdut în uitare și neștiință, disperare și haos, sufletul meu l-a găsit pe cel echilibrat, dar suferind, al lui Armin. Eu, n-am știu ce să spun. Mi-era teamă că, dacă voi cunoaște azi pe cineva, mâine îl voi uita. Mi-era teamă că, dacă îi voi spune cine și ce sunt, nu mă va îndrăgi. Mi-era teamă.

Iar el, văzându-mă, s-a fixat bine și s-a sprijinit de mine, șoptindu-mi iluzoriu că are nevoie de mine. Și de atunci, din acea zi, când ne-am fixat unul față de celălalt, unul lângă celălalt și unul pentru celălalt, din acea zi, armonia s-a creat, noi doi am coexistat. Coexiistăm și vom coexista o vreme nedefinită. Iar când, dacă aceste sentimente vor muri vreodată, însemnate în caietele mele, amintirile nu vor pieri niciodată.

-La mulți ani, îmi zice cu ochii înlăcrimați Armin, lăsând chitara pe bancă și făcând câțiva pași, apropiindu-se de mine. Îmi ia mâinile într-ale sale, îmi privește chipul, îmi atinge buzele cu degetele sale lungi și mă trage aproape de el, mă strânge în brațe, îmi sărută fruntea și inima mea bate nebunește. Nebunește îl strâng și eu mai aproape de mine, plângând acum în hohote, așa cum nu am făcut-o niciodată și îl vreau să fie al meu pentru totdeauna. oh, cât aș vrea ca peste ani, nicioadată să nu mă părăsească, să fie lângă mine, să mă accepte și să mă iubească și știu ce înseamnă un asemenea sacrificiu, dar oarbă aș vrea să mă arunc în fața unui dezastru, decât să trăiesc fără el...

...și știu că sunt încă dezechilibrată, uneori, când mă gândesc la viața fără Armin. Căci el, pentru mine, e tot ceea ce a existat și va exista vreodată în lumea aceasta. Esența trăiește în figurina ce înfățișa chipul bărbatului grec în expoziția aceea. Armin este perfecțiunea neatinsă pentru mine, așa cum mă consider, câteodată, și eu, și contopindu-ne, creem acel EU ce ne-a lipsit amândurora, dintotdeauna și pe care, avându-l, am muri dacă l-am pierde.

- Promite-mi că atunci când vei uita totul, când va trebui să îți amintești din caiete și spusele mele, mă vei iubi încă și îmi vei zâmbi, mă vei strânge în brațe și vom cânta împreună aceeași melodie pentru veșnicie... promite-mi! deși nu îi văd chipul, cuvintele acestea rostite în părul meu, îmi sfredelesc trupul, îmi fac corpul și sufletul să tremure și lacrimile să se oprească. Mă îndepărtez ușor din îmbrățișare, îi iau chipul în mâini și îmi lipesc buzele de ale lui.
- Întotdeauna, Armin, întotdeauna. Îți promit, îi spun cu voce joasă, serioasă, cu ochii ațintiți asupra ai lui și vrând să îl țin minte pentru totdeauna în această ipostază angelică.

Whisper words of wisdom,
let it be

Șoptim la unison, încă îmrbățișați.

*
Lacrimi uscate-mi împânzesc obrajii și privesc în jur. Știu că am uitat ceva. Nu știu ce. Mă numesc... Mary? Mary îmi spune băiatul din fața mea. Îmi zâmbește îngrijorat, îmi ține mâinile într-ale sale și are o chitară purtată în spate. Părul lui negru, superb și ochii verzi, ca de smarald, mă cuprind până în adâncul sufletului, o dragoste nețărmurite îmi atinge corzile cele mai sensibile ale inimii. Nu știu cine sunt. Nu știu nimic. Dar inima mea pulsează nebunește zărind acest chip necunoscut.

Necunoscut, oare?
Cuvinte ciudate-mi fredonează în minte. Sunete. Melodii. Cuvinte. Nume. Fețe. Vieți. Clădiri. Străzi. O vijelie de lucruri, de oameni...
Își scoate chitara, cu lacrimi în ochi, dar zâmbet încurajator și începe să cânte, să atingă corzile chitării și cu buzele mișcându-se, aud sunete cunoscute.
Tresar.
Îmi amintesc.

- Hei... Armin, promite-mi că... peste ani, când n-o să îmi mai pot aminti așa de repede cine ești, cine sunt, ce facem... o să stai alături de mine, o să îmi cânți, o să mă săruți și o să mă iubești.
- Îți promit, îmi spune repede, lăsând chitara jos, împiedicându-se în propriile picioare și venind spre mine cu brațele deschise, mâinile tremurânde, luându-mi capul în brațe și șoptindu-mi cu teamă, parcă, din nou: Oh, îți promit, îți promit...
- Și că atunci când îți voi spune, poate, nu te cunosc, să nu dispari, să nu mă lași... pentru că, fără tine, Armin, n-aș vrea să îmi mai amintesc nimic, niciodată.

Și îmi cuprinde chipul în mâini, sărutându-mă cum n-a făcut-o, parcă, niciodată. Cerul albastru ne este martor, cu razele soarelui ce ne pătrunde chipurile - și știu că dacă Dumnezeu nu ar fi vrut ca eu să îl întâlnesc pe Armin, să fiu cu el, mi-l lua de mult. Și știu că, dacă s-a întâmplat ce s-a întâmplat, a fost pentru ca, în viitor, când nu voi știi nimic, el să fie alături de mine și mai știu că, întâlnindu-ne, n-a fost vina noastră, ci destinul care, atunci când - printr-o greșeală, mi-a omorât un viitor stabil, mi l-a prezis pentru vremuri grele, pe Armin. Armin al meu care niciodată nu se va numi altfel.

Și poate că, undeva în trecut, când și Armin a suferit ce a suferit, i-a fost scris să mă aibă doar pentru el. Iar el, doar pentru mine, pe fondul unor picturi muzicale ce ne descriu viața, cu buzele mișcându-ni-se metodic, cu brațele înfășurându-se, parcă, după sunet și cu viețile prinse la unison.

_____

și melodia

best of 2011

2011-12-30T00:07:00.002+02:00

best of 2011

Maramureș, Adventure Park, iulie 2011.

- sfârșitul de an se apropie cu pași repezi, așa că am decis să fac best of-ul anual, acum cât mai am timp și să nu mă trezesc ajunsă în 2012 și fără de best of postat pe blog -

Books

- am citit ceva anul acesta. Am citit mai mult decât în anii precedenți, deși nu într-atât de mult încât să fiu... satisfăcută din punct de vedere literar, oricum ar suna asta.

printre favorite... damn, o să fie greu, și totuși, vom alege: Cel mai iubit dintre pământeni, de Marin Preda, primul volum din Moromeții de același autor, The Picture of Dorian Gray, de Oscar Wilde, Bărbați care urăsc femeile de Steig Larson, Cișmigiu et Comp./Bună dimineața băieți de Grigore Băjenaru, Șoareci și oameni de Steinbeck, Notre Dame de Paris de Victor Hugo, The Catcher in the rye de JD Salinger, Cum să uiți o femeie de Dan Lungu (a fost citită într-un moment emoțional critic, și este și suvenir din prima și ultima tabără în care am fost vreodată ca elevă de liceu, așa că am adorat-o mai ales din cauza acestui lucru, apoi și pentru că este o carte foarte furmoasă ), Adela de Garabet Ibrăileanu (mi-a atins toate corzile sensibile, o carte ce m-a atins până în adâncul inimii), Rațiune și simțire de Jane Austen (o carte ce va fi veșnică în sufletul meu ), Eu și amanta lui de Marcel Prevost (idem Adela), Ultima noapte de dragoste Întâia noapte de război de Camil Petrescu

și piese de teatru: Pygmalion de G.B. Shaw ( nu am cuvinte să îmi exprim adorația ) și Iona de Marin Sorescu (una dintre cele mai profunde „chestii” pe care le-am citit vreodată )

și, de asemenea, pe ultima sută de metri best ofs ale 2011 ar mai fi Ion a lui Liviu Rebreanu și Fii demn! a lui Dan Puric, o explozie de românism și spiritism care mi-a răvășit mintea și sufletul.

plus - un plus maxim de fanatism pentru Pădurea norvegiană de Haruki Murakami

Movies

nici nu mai știu ce am văzut anul acesta... știu că am fost setată mult pe animații.

Printre care, cele mai bune văzute anul acesta vor fi: Despicable me, Thumbelina ( acea animație antică și de-demult), Rango (Johnny Depp's voice, after all ), Harry Potter and the Deathly Hallows, Ratatouille, Megamind, The Usual Suspects, The Godfather I, II, Scarface, My fair lady, Definitely Maybe, Crazy Stupid Love, 10 things I hate about you

și pe ultima sută de metri: The Curious Case of Benjamin Button

best re-watched: The Breakfast Club

Actori

Audrey Hepburn, Johnny Depp, Al Pacino, Kevin Spacey, Ashton Kutcher, Ryan Reynolds, Natalie Portman, Anne Hathaway, Heath Ledger

Anime

nici nu-mi amintesc ce am văzut anul acesta *thinks about it*

best re-watched: 5cm. per second

best on going *still airing* Mirai Nikki

best watched: Shiki, Full Metal Alchemist Brotherhood, Jigoku Shoujo, Bakuman, K-On

Manga

Cat street

-nu prea am citit manga anul acesta, my bad. de unde să alegi mai multe favorite, dacă nu ai citit decât vreo 10 manga-uri tot anul? well, that's the shit about it.

Scriitori/Poeți

Marin Preda, Dan Puric, John Steinbeck, Erich Maria Remarque, Camil Petrescu, Agatha Christie, Mario Puzo, George Bernard Shaw

și George Bacovia și Edgar Allan Poe.

Music

The Beatles - toate melodiile, în special I saw her standing there, Frank Sinatra, Guns n Roses, Owl City, Trading Yesterday, Rascal Flatts, RED, Linkin Park, Jace Everett cu Bad things

best sites

anime-empire unde îmi petrec cea mai mare parte din timp

myanimelist care este site-ul meu veșnic

animezup ,dar mai rar ca anul precedent

cinemagia unde îmi țin evidența de filme

goodreads unde îmi țin evidența de cărți

facebook unde îmi pierd timpul aiurea

twitter unde îmi pierd timpul aiurea cu alte chestii

animeaseason unde văd animeuri

și animeultima unde văd... animeuri

și veșnicul youtube pentru că e veșnic

Sănătate

am dus-o pe rând bine și prost - dar mai mult bine decât prost, având în vedere numărul de decese pe care mi-a fost întâlnit să le ”văd” anul acesta. mi-e bine, doar răceli ocazionale și îndopat cu pastile când a fost necesar.

quotes of 2011

mi-e aproape imposibil să aleg best of din astea. APROAPE IMPOSIBIL

Știu că nu știu nimic
Socrate
Everytime I ll take you higher and I ll never let you fall
Thumbelina, animation)
"That it will never come again is what makes life so sweet."
(Emily Dickinson)
"I never swear. I detest the habit. What the devil do you mean?"
(Pygmalion, G.B. Shaw)
"You read too many books and then you believe them."
(movie The Three Musketeers 2011)
"I'm gonna make him an offer he can't refuse."
(The Godfather, Mario Puzo)
Sex is just an activity, like anything else, it's not dirty, it's just two people playing with each other's bodies.Like dancing.
( The Collector, John Fowles)
"Old McDonald had a farm ee i ee i o. And on that farm he shot some guys. Badda boom badda bing bang boom."
( The Usual Suspects 1995 )
"He becomes a spook story that criminals tell their kids at night 'Rat on your pop and Keyser Soze will get you' "
(The Usual Suspects 1995)
și tot felul de versuri din melodii pe care nu o să le reproduc chiar acum...și scena în care Ion sărută pământul în Ion de Liviu Rebreanu, dar e pasajul prea mare să îl reproduc și oricum e pus pe undeva prin blogul meu =)

best teachers

oricât de ciudat ar suna...

Prof. de engleză, de literatură și de latină.

și domn diriginte, dar a fost întotdeauna, in a crazy way.

randoms

mi-am restrâns cercul de prieteni

best virtual friends: Didi, Marina, Chlo, Rox, Omi, Mike

best friend of 2011 was/is/will be: Maria

best guy friend: Cristi

best classmates: Simone și Marina și Andreea și Denisa

best person of 2011 was: Sorin

best of the bests: MOM.

a fost un an când am întâlnit multe, am fost plecată de trei ori vacanța asta, în părți diferite, doar la munte. M-am distrat peste tot. M-am simțit bine și liberă și fericită peste tot.

Cea mai bună vacanță și cea mai relaxantă a fost, probabil, cea la bunici când nu am făcut mare lucru, doar am stat, am citit, i-am ajutat și mi-am găsit un fel de pace interioară de care, poate că nu aveam nevoie chiar atunci, dar după care tânjesc în clipa de față.

În 2011 am fost mai îndrăgostită decât credeam că voi putea fi vreodată. Am iubit... nebunește. Și tot în 2011, am și suferit nebunește. Ceea ce am prins din 2010, dacă îmi amintesc eu bine din best of-ul de anul trecut, eram în extaz și plină fericire când am scris acel best of și am printat bine pe foia virtuală, ca să țin minte: în 2010 m-am îndrăgostit. Adevărat, în 2010 m-am îndrăgostit, în 2011 am iubit și ... care-i cuvântul? pătimit? *and now I laugh*

worst moment of the year: v-ați gândi că ar fi suferința precedată de eventuala dezamăgire în love, dar de fapt nu. worst moment was a kiss - care nu ar fi trebuit să existe.

best game, btw : Sims 3 și Conquiztador cu Rox

au fost prea multe momente fericite anul acesta ca să mi le aminetsc pe toate.

și au fost la fel de multe nefericite, probabil, ca să mi le amintesc și pe acelea. ba mint, pe acelea, le știu încă pentru că sunt prea recente.

În schimb, tot anul am fost într-o mișcare continuă, am iubit, am iubit, am iubit, am citit citit citit și văzut filme - am iubit din nou: prieteni, lucruri, oameni, pe ex-ul meu. Am învățat multe lucruri, printre care și cum ar trebui să mă comport în anumite situații, știu să mă exprim mai corect, nu mai fac aceleași greșeli pe care le făceam cu doar un an în urmă, mi-am învățat lecția din multe puncte de vedere, am devenit mai retrasă din anumite puncte de vedere și mai nebună din alte puncte de vedere.

Am reușit să îmbrățișez pe cineva pe care doream să îmbrățișez.

Am cântat pe holurile școlii când am avut chef. Și am ieșit și m-am plimbat pe afară atât cât am dorit și cât am avut chef.

Am zâmbit, am râs, m-am distrat și-am plâns în 2011 mult, mult de tot.

regrets, there are. există întotdeauna regrete, dar faptul că nu le spui, le reprimă. și nu le spun, pentru că vreau doar să le transform în amintiri, în lucruri bune și lucruri proaste. așa că, n-am regrete de împărțit cu nimeni, nici măcar cu mine însămi.

am făcut o mulțime de greșeli anul acesta, dar totodată... am și nimerit bine din alte puncte de vedere.

am învățat să iubesc, să iert - deși, fie vorba între noi, adică între mine și restul lumii, eu am știut să iert dintotdeauna - anyhow, am învățat să fac multe *am și gătit anul ăsta!*

de asemenea, m-am pierdut.

Anul 2011 se încheie pentru mine ceva mai prost decât a început. De fapt, mult mai prost decât a început. Se termină cu o stare de spirit îngrozitoare, din anumite puncte de vedere, se termină cu nicio dorință și niciun fel de spirit revoluționar. Vreau ca best of din 2011 să reflecte exact ceea ce sunt la sfârșit de an, altfel nu ar avea niciun sens. am rămas aceeași persoană sinceră și plină de cruzime și stupiditate, dac-ar fi să o recunoaștem până la capăt.

Greșelile pe care le-am făcut anul acesta, sunt ireparabile și nici nu vreau să le repar. Momentan, la sfârșit de an, sunt o epavă; sau, să o zicem altfel, sunt un fel de roboțel spart în mai multe bucățele și aștept să mă repare cineva și cea mai mare greșeală a mea, se întrevede tot în sfârșit de an, căci nu-s capabilă să mă ridic singură.

Dar cine știe, poate că aceste lucruri se schimbă odată cu intrarea în 2012.

Dar, fără a o mai lungi, căci 2011 a fost un an al sentimentelor, a tuturor sentimentelor, sper ca best of din 2012 să fie mai optimist.

Știu sigur, a trecut doar un an, dar eu m-am schimbat mult.

Farewell, 2011.

and I am waiting for you, 2012 - îți aștept examenul de bac, intrarea la facultate și alte porcării pe care mi le pregătești.

îți aștept cărțile, filmele, animeurile, mangaurile, oamenii, chestiile și tot ce îmi aduci, pentru că oricât de rău și mizerabil m-aș simți acum, la sfârșit de an, tot am o fărâmă de optimism în mine și tot pot să strig, nebunește TE IUBESC 2011 și deși nu te vreau înapoi, ÎMI VA FI DOR DE TINE.

melodia anului, tot I saw her standing there o să rămână, printre altele...

Mirai Nikki

2011-12-29T19:38:00.000+02:00

Mirai Nikki

what I'm currently watching

sau Future Diary

Este un anime foarte interesant care este încă în curs de apariție. Momentan au apărut 12 episoade și eu sunt la zi cu el; ieri m-am apucat de el, pe seară și de abia am așteptat să văd și celelalte episoade rămase astăzi, de îndată ce m-am pus la calculator. Pur și simplu mi se pare genial, și de multă vreme nu am mai văzut un anime care să îmi facă atât de mare plăcere. Cum zice și prietena mea M., aveam nevoie să văd un anime TARE.

Povestea nu m-a atras prea tare la început, drept dovadă am mai încercat să văd odată animeul, am văzut 4-5 minute din el și m-a plictisit, l-am abandonat. Dar la recomandarea aceleași prietene, l-am reluat și mare mi-a fost plăcerea să descopăr cât de mult îmi place... adevărul este că primele episoade sunt foarte slabe, în comparație cu ce urmează, sau cel puțin pe mine nu au reușit să mă captiveze prea tare. Totuși, acum când mă gândesc la primul episod, până și acela îmi place (așa mi se întâmplă întotdeauna, nu mi-e mare mirarea) - a început să mă „prindă” odată cu episodul 5 and I love that.

Animeul este bazat pe manga cu același nume ilustrată de Sakae Esuno și povestea se învârte în jurul unui anumit Yuki care, fiind un singuratic și neavând o relație prea bună cu cei din jurul lui, ține un jurnal în care scrie tot ce se întâmplă în jurul lui. Acesta, în primul rând, vorbește cu prietenul său imaginar Deus Ex Machina - The God of Time and Space / Zeul timpului și spațiului. Totuși, Yuki va descoperi destul de curând că Deus este mai mult decât doar o ilustrare a propriei sale imaginații - acest Deus creează un battle royale, un fel arenă de luptă imaginară, un joc de supraviețuire în care sunt implicați 11 oameni. Toți aceștia sunt deținători de jurnale, ca și Yuki, fiecare având un jurnal diferit, despre ceva anume, fiecare fiind deosebit. Aceste jurnale prevăd viitorul apropiat - și odată cu această îndelenticire, vin avantaje și dezavantaje. În următoarele 90 de zile, concurenții acestui joc de supraviețuire trebuie să se ”lupte” între ei, până ce va rămâne doar unul singur. Câștigătorul va deveni următorul Deus/Zeu, luându-i locul chiar celui ce a creat acest joc nebun de supraviețuire. Concurenții nu pot renunța la acest joc și odată cu distrugerea jurnalului lor, aceștia sunt spulberați din joc și din viață

Animeul acesta este tot ceea ce mi-am dorit vreodată. Cuvântul de bază ar fi: DIE sau DEATH sau, pe românește, MOARTE. Da, știu că sună creepy, dar mor foarte multe personaje aici și sunt multe scene bloody, deși nu sadice (din păcate pentru mine, ați putea spune, nu mă deranjează). Scenele sunt intense și există un iz de nebunie pe care nu pot decât să-l ador - îmi place până la absolut nebunia unor personaje, cum ar fi Yuno, unul dintre deținătorii de jurnale, obsedată sau îndrăgostită de Yuki, îl ajută în această luptă de supraviețuire și aceștia încep o ... relație, să zicem - de fapt, asta și sunt, sau asta și devin - cel puțin până acum, un cuplu. Ce îmi place în mod deosebit la acest anime este cum este definitivată relația de cuplu. Nu există inhibiții, se sărută tot timpul, e ca și cum o relație normală și fără prea multe timidități și inhibiții a fost, în sfârșit, introdusă în lumea animeurilor într-un anime care nu este hentai - which is absolutely lovely and cute and adorable.

Personajul meu favorit pentru moment este Yuno și cred că este primul anime în care îmi plac și mie personajele feminine, și nu doar că îmi plac, ci îmi plac deasupra personajelor masculine - adică, sunt superioare într-un sens nebun și insensibil. Îmi place faptul că mor atât de multe personaje. Da, caracterul violent al personalității mele este reflectat tocmai în aceste gusturi stranii, sau cum vreți să le numiți, dar dacă ați fi în pielea mea, ați înțelege că nu sunt gusturi anormale, ci doar... absolute. În orice caz, îmi plac la nebunie scene sângeroase și - thanks to this production - foarte des întâlnite.

Aștept cu nerăbdare să văd ce o să se mai întâmple, îmi pare foarte rău că trebuie să aștept acum, săptămână de săptămână, să văd următorul episod și sper din tot sufletul meu să nu mă dezamăgească, pentru că momentan îmi place la extrem. Aș vrea să fi fost deja total publicat și să îl fi putut viziona pe tot - da, aș fi adorat acest lucru.

- de abia aștept episodul 13 și poate că voi reveni cu alte opinii asupra animeului atunci când îl voi fi vizionat pe tot. asta când va apărea tot, dar până atunci mai am multe-multe săptămâni de așteptat.

And... dude, openingul este absolut genial *atât video cât și audio*

♥

2011-12-28T02:15:00.002+02:00

i seem so quiet and innocent

but really I`m very loud and dirty minded

the beatles

2011-12-27T00:26:00.000+02:00

nu cred că am iubit vreodată o trupă atât de tare precum iubesc The Beatles.
Aș asculta la nesfârșit I saw her standing there și nu m-aș sătura în veci, în vecii vecilor. Și nu doar asta, ci și I wanna hold your hand și Michelle și Let it be și Yesterday și And I love her și Norwegian Wood și Hard Day's Night și She loves you și Twist and Shout și I'm a loser și... ah, doamne, toate celelalte pe care le-am ascultat vreodată. Le IUBESC. Iubesc The Beatles. IUBESC THE BEATLES. Da, I adore them.

Pur și simplu nu există termen de comparație pentru ceea ce simt eu când ascult vreo melodie de la ei și nu îmi pot descrie stările de spirit, diverse, variate, multiplicate pe care le resimt atunci când sunt curpinsă de mrejele melodiilor și versurilor lor. Uneori, aș putea să îmi descriu o anumită stare de spirit tocmai prin menționarea unui cântec de-al lor. În așa manieră și-au pus amprenta asupra mea.
Nu știu ce s-a întâmplat și cred că de fapt azi mi-am dat seama cât îi iubesc și-mi cântă noaptea, în vis, I saw her standing there și mă topesc în versuri, în voce, în cântec, în melodia în sine și mă gândesc cum e posibil ca o melodie să transmită atât de multe, cum e posibil ca niște cântece să mă mutileze în așa manieră, cum e posibil să simt muzica într-o asemenea manieră, eu care sunt afonă și cum am reușit oare să fiu atât de înnebunită de/după The Beatles?

Nu știu cum e posibil și nici nu știu ce rost are acest post.
Poate niciunul.
Dar să ridicăm un pahar imaginar pentru The Beatles and let's say... Cheers!
because they are brilliant, because they are great and gorgeous and touching and they make me feel happy and sad all the same, sometimes and they make me feel good and happy and cheerful and full of feelings and The Beatles make me feel loved.
so, then, I love The Beatles.

Și dac-ar fi să aleg o melodie preferată de la ei, din toate pe care le ador, tot I saw her standing there ar fi.

sweet christmas 2011

2011-12-25T09:52:00.000+02:00

Îmi amintesc că anul trecut, pe vremea aceasta, mă duceam în fugă la baie și am alunecat pe scări, căzând în fund... a fost tare funny, chiar cea mai amuzantă fază din anul 2010. Even so, parcă nu m-am simțit atât de bine precum mă simt de Crăciunul acesta - și cine ar fi crezut că o să mă simt atât de relaxată, liniștită și ... full of love, lol, având în vedere prin câte emoții negative am trecut în ultima perioadă. Sunt surprinsă, în mod foarte plăcut. Cred că am început să apreciez altfel timpul petrecut în familie și toate detaliile care până acum nu aveau mare importanță pentru mine, s-au conturat într-o manieră adorabilă chiar acum. Anul acesta chiar pot spune că am ajutat-o pe mama la gătit - atât cât m-am priceput și am stat mult la taclale în bucătărie cu părinții, ascultând colinde și ajutând la pregătirea sărmăluțelor și altor cele. Pur și simplu mă simt foarte bine.

Crăciunul este o perioadă extraordinară dacă ai sufletul și conștiința împăcate, presupun, deși eu sunt înglotată de probleme personale din motive diverse și sunt în starea de almost panicked din cauza examenelor finale, care vor veni cam peste 6 luni, dar pentru care simt nevoia să fac fus-fus cu jumătate de an înainte. În orice caz, nici nu îmi amintesc când m-am mai simțit atât de bine și presupun că aceasta este magia Crăciunului.
Nu știu cum petreceți voi ziua de Crăciun, dar tradiția spune că ar trebui să îți petreci Crăciunul în familie, cu familia în deplină înțelegere și fericire. Crăciunul înseamnă dăruire, până la urmă, și fericire, dragoste, sărbătorirea nașterii Domnului - și pentru mine, aceste lucruri sunt sacre acum. Îmi place să mă simt acasă, cu sufletul împăcat, alături de familia mea și de discuțiile obișnuite, dar cu tonul mai dulceag, parcă specific Crăciunului. Sunt multe lucruri pe care le-am ignorat ani de zile, doar acum le văd și doar acum îmi fac o deosebită plăcere. Îmi iubesc familia și Crăciunul este ziua când armonia din mediul nostru ajunge la cote maxime.

Ascult colinde și mai ronțăi câte ceva și apoi mai merg pe la bucătărie unde miroase a mâncare tradițională, unde mama pregătește ultimele detalii și tata se plimbă prin casă întrebând una și alta, zâmbăreț și toată lumea pare mulțumită, poate chiar fericită, de parcă acum am simți cu adevărat că suntem împreună, că suntem sănătoși și că suntem o familie. Probabil că aceste lucruri sunt destul de clișeice și poate chiar lipsite de importanță pt. unii dintre cititorii ce-și vor arunca ochii peste blogul meu, dar pentru mine, la nivelul sufletului meu, înseamnă multe - și mai ales faptul că doar acum am conștientizat cu adevărat ce înseamnă împăcarea aceea sufletească pe care o resimți în ziua de Crăciun. Mă liniștește, la fel mă liniștește și gândul că astăzi este ziua nașterii Domnului și îi conferă o atmosferă sacră, magică, plină de armonie și iubire, iar gândurile mele sunt frumoase, împăciuitoare, zâmbesc și nu cred să mă fi simțit vreodată atât de fericită să îmi iau cadoul de sub brad - cel puțin de când am aflat că Moșul pe care mi-l imaginam eu nu există. Nu am fost la brad cu încântarea unui copil, ci a unei persoane ce a crescut și a realizat, în final, că de fapt Moșul există, spiritul lui, nu persoana fizică și că magia acestei perioade constă în nașterea Domnului, în Moș Crăciun și în toate celelalte detalii. Să spui că Moș Crăciun nu există, e o minciună. El există în sufletele noastre și în amintirile copilăriei, frumoase amintiri... și m-am trezit cu încântarea unei persoane ce a crescut, ce știe că va găsi un cadouaș sub brad și o să mulțumească frumos, zâmbind și știam cu siguranță că orice se va afla în punguța mea de cadou, îmi va face o plăcere imensă. Am depășit momentul acela când eram nemulțumită pentru orice primeam, ca un copil ingrat și nemulțumit care era reticent cu privire la lucrurile pe care le primea, niciodată de-ajuns sau ceea ce și-ar fi dorit. Puteam să primesc o simplă ciocolată și ar fi fost ca și cum aș fi primit un lucru pe care mi-l doream de când m-am născut. M-a prins spiritul Crăciunului în mrejele sale și sper să mă învăluie în asemenea manieră în fiecare an. În fiecare an. Armonia pe care o simt în sufletul meu în această clipă, este de nedescris... ascult colinde, în special Silent night, și mă simt urcată pe un piedestal al fericirii și mulțumirii sufletești.
Cred că... în fond, asta înseamnă magia Crăciunului.

Moșul mi-a adus un pulover extrem de drăguț, alături de o ojă asortată culorii puloverului și o cărticică, plus dulciurile și fructele nelipsite pe care știe că le ador și le ronțăi aproape pe toate în dimineața de Crăciun, an de an. Mi-am îmbrățișat strâns mama și am sărutat-o pe ambii obraji și e greu să spui cuiva: mulțumesc. E greu, de aceea o îmbrățișare face uneori mai mult decât o mie de cuvinte.

Vă urez un Crăciun fericit alături de cei dragi!

what I'm doing

2011-12-23T09:31:00.001+02:00

mă bucur că am luat vacanţă. Nu ştiu dacă aveam neapărat nevoie de asta şi nici nu îmi pasă foarte tare. De abia aştept ziua de Crăciun, chiar dacă nu fac nimic deosebit, doar îmi petrec ziua alături de familia mea şi mănânc tot felul de chestii ( a se citi dulciuri ) şi stau şi mă uit la televizor la programe de Crăciun cam toată ziua. I don't know. I like it.

Nu îmi place Crăciunul mai mult decât alte perioade din an, nu în mod deosebit vreau să spun. Îl iau ca atare. E Crăciunul. E frumos. E magic, in a way or another. Plin de cadouri şi mâncare tradiţională şi familie şi colinde şi filme de Crăciun şi chestii de Crăciun şi brad şi bomboane de ciocolată şi ciocolată în genere şi turtă dulce şi sărmăluţe cu mămăliguţă şi... oh, Doamne. I know what I'm talking about and I fucking love it. Îmi place Crăciunul, da, and it's a good way to chill around. Plus că a şi nins puţin, ceea ce îi dă un aspect şi mai... simpatic, să zic aşa. Deşi nu cred că ţine puţina zăpadă aşezată pe jos până duminică. But you never know. It's Christmas after all.

Am terminat cu şcoala pe semestrul acesta şi... well, pe semestrul II cred că nici nu o să mai existe, în sensul de motiv de stres. Pentru că o să fie panica, panica, panica de dinainte de bac. Asta pentru mine şi cei din generaţia mea, desigur. Or you never know. Am realizat că-s multe chestii pe care nu le ştiu şi se presupunea că trebuie să le ştiu and that kind of sucks. Anyway, m-oi descurca eu. I guess. I hope. I... whatever. O să intru curând în panica examenului de bac. Dar o să rezerv aceste sentimente pline de turbulenţe emoţionale pe după vacanţă, când o să ajung iar în oraş, o să stau pe aici, o să învăţ, o să merg la şcoală şi o să îl aud pe domnul diriginte cum ne ţine morală ( că bine face, I suppose ) şi o să îi ascult şi pe ceilalţi domni profesori cum ne aduc aminte, cu cea mai mare tandreţe, de faptul că avem bac şi trebuie să învăţăm. Daaa, de abia aştept. Not. So am de gând să profit, oarecum, de această vacanţă. It's going to be good. I hope. I don't know.

Nu am mai citit ceva de o săptămână înteagă. Nici nu ştiu când a fost ultima dată când am stat o săptămână întreagă fără să citesc absolut nimic. În primul rând, nu am avut cine-ştie-ce chef şi în al doilea rând, când am avut chef, nu am avut ce să citesc. Deloc. How's that even possible? I don't know. But it is. De abia aştept să ajung acasă la mine şi să am ce să citesc şi să... well I don't know what.
Să primesc colindătorii. Dar nu aştept chiar cu cel mai mare entuziasm... şi totuşi, nu-i atât de rău - DAR TOT MI-AR PLĂCEA SĂ CÂNTE ALTCEVA, NU ACELAŞI 'BUNĂ SEARA LA AJUN' - but I guess it's okay.

Acasă mă aşteaptă Contele de Monte Cristo, dar nu ştiu dacă să mă apuc acum de el, sau după Anul Nou. Aceasta este o mare-mare-mare problemă.

Şi la naiba, life's difficult. Ce bine era când eram copii şi nu ne gândeam că băi, dau bac, trebuie să intru la facultate, să ajung în Bucureşti, să îmi iau un job, să fac - să nu ştiu ce şi realizezi - fuck, că nu mai eşti copil şi că ai o oarecare responsabilitate. Da, ştiu că e ciudat să auzi asta de la o persoană de 18 ani. Sau poate că nu. Cam pe acum încep grijile. And a lot of them. Şi ne dăm seama, practic, că de acum încep cu adevărat dificultăţile noastre. Fuck 'em. But you can't fuck them, you have to face them.
Asta e, până atunci, să ne bucurăm totuşi de vacanţa aceasta - cred.

*smiles*

toate cele bune :)

gotta be good

2011-12-19T18:49:00.001+02:00

Am răcit. Mă întrebam când o să se întâmple şi asta... well, it happened.
Ceai, pastile, multe lichide, fructe and... well - tot ce faci când eşti răcit. Though, I got no cookies and I'd care for some. Ce ceai e ăla fără cookies. I need my tea and cookies, period

Anyway, pe lângă răceală, e şi ultima săptămână de şcoală pe care, apparently, o savurez. Azi nu am făcut ABSOLUT NIMIC pentru că am fost şi prea moale/praf and whatever ca să fac ceva şi pt. că... dăăh, I just felt like lazying around şi cam asta e.

Pe deasupra... mi-am făcut ordine în gânduri. Mare ordine în gânduri.
Foarte mare ordine în gânduri.
Acum trebuie să îmi fac şi ordine în viaţă. Gânduri - teoretic, am terminat-o. Şi practic, în curând. It's good. It's something I gotta do. And I am going to do it.
Am fost cam vulnerabilă în ultima ...vreme şi predispusă prea multor chestii. Dar încet-încet, îmi revin şi mi se conturează ideile mai bine în minte. Şi pur şi simplu, ştiu ce o să fac în continuare.
It's good.

De abia aştept Crăciunul. I have no idea why.
Şi deja mă gândesc la postul meu de best of 2011 :) o să vină şi el sooner or later.
Şi vacanţă... oh! vacanţă! ador acest cuvânt.
Vacanţă, somn, mâncare, citit şi învăţat - dar nu din plăcere, I gotta do this as well şi... da, somn, mâncare, stat, citit şi învăţat şi... cam atât. Şi filme. Şi filme. Da, şi... well, whatever, relaxare.

Şi colinde!

leapșă random

2011-12-17T23:45:00.000+02:00

leapșă random

o dau mai departe Marinei și oricui are chef.

1. O carte

Crimă și Pedeapsă a lui Dostoievksi

2. Un personaj dintr-o carte

Santino din Nașul de Mario Puzo sau Victor Petrini din Cel mai iubit dintre pământeni de Marin Preda

3. Un film

The Usual Suspects

4. Un personaj favorit din literatură

Lordul Henry din The Picture of Dorian Gray de Oscar Wilde

5. Un film-musical bun

My Fair Lady

6. O actriță

Audrey Hepburn sau Anne Hathaway

7. O piesă de teatru din literatura străină

Pygmalion, George Bernard Shaw

8. O piesă de teatru din literatura română

Iona, Marin Sorescu

9. Ultima carte citită

Mic dejun la Tiffany de Truman Capote

10. Ultimul film văzut

- o animație, Rango - vocea lui Johnny Depp here ♥

11. Un actor veșnic

Al Pacino

12. Un actor funny

Adam Sandler

13. Un actor foarte expresiv

... Mr Bean. Sau Jim Carrey

14. O nouă obsesie

Kevin Spacey, The Beatles și George Bernard Shaw

15. O trupă

The Beatles

16. Altă trupă

Guns n' roses

17. O melodie

And I love her, The Beatles sau Don't cry, Guns n' roses sau While you loved me, Rascal Flatts sau Tears don't fall, Bullet for my Valentine sau Something stupid, Frank Sinatra sau Numb, Linkin Park sau... She will be loved, Maroon Five

18. Ultima carte cumpărată

Cam în același timp: Nașul, Mario Puzo; The Portrait of a Lady, Henry James; Frankenstein, Mary Shelley; Nașul, Mario Puzo; Mizerabilii vol. I, Victor Hugo - achiziții de săpt. asta

19. Un autor român în viață

Dan Puric

20. Un autor român decedat

Camil Petrescu

21. O animație veche

Thumbelina (1994)

22. O animație din 2011

Rango

23. Un film cu Johnny Depp

Benny and Joon

24. Un rol de-al lui Al Pacino

Michael Corleone, The Godfather

25. Un film cu Al Pacino

Scarface

26. O carte din literatura franceză

Notre Dame de Paris, Victor Hugo

27. Ceva random

Grigore Ureche a =studiat= în Polonia *laughs*

28. Ceva despre ființa umană

Omul e un animal social, Aristotel

29. O comedie romantică

Crazy Stupid love

30. Un film cu Robert de Niro

Analyze this

31. Un film cu Richard Gere

Pretty woman

29. Și-o replică dintr-un desen animat

Scândură, te cheamă mă-ta! *Edd, Ed and Eddy*

-Numele!

-Dar știi cum mă cheamă!

-Proceduuuura! * Copii de la 402*

-Ești pirat?

-Nu, sunt supă la plic. *Piratul Jack cel Teribil*

once

2011-12-16T22:59:00.001+02:00

...azi a fost o zi groaznică. Și când credeam că e okay, că se termină, am întâmpinat alte grozăvii, una mai grozavă decât cealaltă.
A fost una dintre cele mai proaste zile din viața mea. Măcar lucrurile s-au mai calmat pentru moment și curând o să mă bag în pat și o să mă întind pe toate părțile încercând să adorm, dar măcar s-a terminat și ziua asta.

*

now I wait by the phone

in the dark, drunk on hope

I'm so lost, I'm so low

and I just want you to know

Everywhere that I go

I'm reminded of us

Where we've been, all we've done

and all the love we've shared

Bine zice Marin Preda „eu râd întotdeauna când e rău, pentru că e știu că o să fie bine (și nu râd niciodată când e bine pentru că știu că o să fie rău )”.
Numai că domnu' Marin Preda a vrut doar să sune optimist.

Adevărul e că atunci când te simți mizerabil, te simți mizerabil și atât.

yesterdays

2011-12-14T17:54:00.000+02:00

...and I know I shouldn't get lost. I know. I just know I shouldn't, but what do you do when your heart melts,
when it cries and screams and tells you things you want to forget or not take notice of?
You know you oughtn't think about him, but you still do. That's something you can't help; wanting him back, struggling with your own thoughts and soul and cursing everyyhing around, even yourself, for being so stupid and naive. And then you tell yourself life's too complicated to waste your feelings like that. Fuck, but you know, I know, everybody knows, you ought to forget, move forward and not to think about that fucking HIM anymore. And you won't, tomorrow. That's what you tell yourself, tomorrow I won't think about him anymore. But I know and you know that that's not going to happen. I'm going to think about him tomorrow as well. And you will think about yours tomorrow as well.

...someday, somehow...
but those somedays and those somehows make you uneasy and reckless because, dude, when love hurts, it hurts deep in your heart and soul and brain and everything.

____

music, or what to do when you feel down.

Fuck Yesterdays. Welcome Tomorrows.

Get Wild.

Ion

2011-12-11T18:42:00.000+02:00

Ion

Liviu Rebreanu

Mă număr printre persoanele acelea ce îndrăgesc literatura română şi care - pas cu pas, o descoperă şi o admiră în toată frumuseţea şi splendoarea ei.
Am avut o încercare de a lectura romanul lui Liviu Rebreanu acum vreo doi ani, dacă nu mă înşel, însă nu mi-a plăcut deloc, sub nicio formă nu puteam trece de primele 10-20 de pagini, ceea ce nu am considerat-o niciodată o tragedie. Am lăsat cartea la o parte, am zâmbit - poate chiar ironic şi mi-am văzut de alte lecturi, fără a mă mai gândi la o carte care, în fond, nu mi-a plăcut. Cu un mic rezumat citit pentru ora de română, mi-am rezolvat orice problemă.
Totuşi, de curând, gusturile mele în literatură s-au schimbat, aşa cum le văd eu şi doream mult să citesc şi acest roman, nu pentru că era foarte lăudat de o colegă de-a mea (deşi, să zicem că şi această chestiune m-a influenţat într-o oarecare măsură), ci pentru că vreau să citesc toate lecturile pe care le am pentru examenul de bacalaureat - având probleme cu învăţarea propriu-zisă a comentariilor, prefer să citesc cărţile şi să mă descurc, cum am făcut-o întotdeauna, improvizând. În orice caz, lăsând detaliile tehnice de-o parte, trebuie să spun acest lucru: mi-a plăcut Ion, mi-a plăcut foarte mult.

O jumătate, să zicem, am citit-o la şcoală, şi cealaltă jumătate am citit-o acasă, cu încântare şi uneori chiar muşcându-mi buzele de plăcere - ceea ce sună destul de înfricoşător de erotic, şi ştim cu toţii că nu este cazul romanului, însă m-a fascinat, din anumite puncte de vedere, peste măsură. Ceea ce mi-a plăcut cel mai mult la această carte a fost scrisoarea trimisă de Laura Herdelea familiei sale, după ce s-a căsătorit şi descria spaţiul în care poposise aceasta. Nu ştiu de ce, acel fragment - acea scrisoare, în fond, m-a cutremurat până în adâncul spiritului meu de român, dacă pot spune aşa şi mi-a dat o strălucire de patriotism, atât în minte cât şi în inimă, gândindu-mă că "da, domnule, da, se poate!". În orice caz, acea scrisoare a avut o mare influenţă asupra mea şi m-a făcut să apreciez şi mai mult cartea şi personajele şi totodată pe autor, despre care nu aveam nicio părere anume la început, dar acum mi-am format una destul de favorabilă, căci îmi place şi plănuiesc să citesc şi alte cărţi scrise de acesta.

Personajul Ion, având în vedere că poartă titlul cărţii, este protagonistul foarte bine conturat şi caracterizat. Iubirea lui obsesivă pentru pământ, m-a fascinat... Scena în care sărută pământul este cea mai bună scenă din întreg romanul, din punctul meu de vedere, deşi un amic de-al meu C. a apreciat faptul că singurul lucru bun/singura scenă interesantă din carte este aceea cu Ana, pe cuptor. Da, este o scenă destul de intensă şi trebuie să recunosc, mi-a plăcut, pentru că astfel contura atât relaţiile dintre bărbat şi femeie, în genere, din trecut, dar şi relaţiile dintre ţăran şi fecioară, dintre omul sărac şi cel bogat, dintre cel ce cunoştea anumite lucruri şi cel (şi de fapt, cea) ce nu cunoştea ceea ce era cu adevărat în mintea celuilalt. Sunt o mulţime de ipostaze înflăcarate şi întortocheate în această scenă şi ar putea fi disecată până la refuz. În schimb, nu pot afirma că este cea mai bună scenă, cea mai intensă şi chiar cea mai pasională. Scena cu sărutarea pământului ce are loc în capitolul IX - Sărutarea, este cea mai captivantă şi pasională din întreaga carte.

- chiar aş vrea să reproduc aici fragmentul, căci atât de mult mi-a plăcut modul în care a sărutat Ion pământul, cum s-a pus în genunchi şi şi-a lipit buzele de el, cu câtă ardoare îl privea şi în sfredelea cu privirea, simţindu-se stăpânul lui, dominându-l şi iubindu-l de-o potrivă, mai mult decât oricine şi mai mult decât orice.

Se aplecă, luă în mâini un bulgăre şi-l sfărâmă între degete, cu o plăcere înfricoşată. Mâinile îi rămăseseră unse cu lutul cleios ca nişte mânuşi de doliu. Sorbi mirosul, frecându-şi palmele.

Apoi încet, cucernic, fără să-şi dea seama, se lăsă în genunchi, îşi coborî fruntea şi-şi lipi buzele cu voluptate de pământul ud. Şi-n sărutarea aceasta grăbită simţi un fior rece, ameţitor...

Se ridică deodată ruşinat şi se uită împrejur să nu-l fi văzut cineva. Faţa însă îi zâmbea de o plăcere nesfârşită.

Îşi încrucişă braţele pe piept şi-şi linse buzele simţind neîncetat atingerea rece şi dulceaţa amară a pământului. Satul, în vale, departe, părea un cuib de păsări ascunse în văgăună de frica uliului.

Se vedea acum mare şi puternic, ca un uriaş din basme care a biruit, în lupte grele, o ceată de balauri îngrozitori.

Îşi înfipse mai bine picioarele în pământ, ca şi când ar fi vrut să potolească cele din urmă zvârcoliri îale unui duşman doborât. Şi pământul parcă se clătina, se înclina în faţa lui...

Nu pot să descriu în cuvinte potrviite cât de mult poate să îmi placă această scenă. Mă fascinează şi mă subjugă aşa cum şi pământul l-a subjugat, vrând-nevrând, pe Ion, deşi acesta credea că-i este stăpân, iubirea şi obsesia faţă de acesta îl controla pe el, într-un fel sau altul.
Nu vreau să fac prea mari referiri cu privire la "Glasul iubirii" în contextul tuturor acelor relaţii bolnăvicioase. Pentru mine, nici Ana şi nici Florica nu sunt de o veritabilă importanţă. Trebuie să recunosc că am simţit, la un moment dat, o nesfârşită milă faţă de Ana Baciu din cauza iubirii şi firii sale molatice şi poate că am şi judecat-o pentru că s-a sinucis şi nu a rezistat aşa cum făceau atâtea altele în locul ei, căci era doar un caz tipic în spaţiul în care locuia. Totuşi, acestea sunt doar detalii, minorităţi, pentru că niciuna nu mi-a atras atât de tare atenţia şi adesea nu făceau altceva decât să îmi creeze o stare de nervi incredibilă, pentru şi faţă de ele, desigur. Florica pentru că îl înşela pe George, ceva ce nu am admis din pricina faptului că îl plac foarte mult, ca şi personaj, pe George Bulbuc. Apoi, Ana care i s-a dăruit, i s-a aruncat pe tavă, l-a rugat chiar pe Ion să o culce pe cuptor. Singură, prostuţă şi sub mrejele dragostei, a căzut în cuşcă şi m-a înfuriat, m-a înfuriat că nu a fost tare şi nu a luptat, ci a fost doar o frunză adiată de vânt -când încolo, când în cealaltă parte, ba de taică-său, ba de soţul ei. Este jalnică şi tristă, din punctul meu de vedere.

Mi-a plăcut îndeosebi familia Herdelea - învăţătorul fiind preferatul meu din pricina caracterului său blând şi a "izbândelor" din timpul vieţii. Titu Herdelea m-a ajutat să îmi amintesc de propriile mele visuri, oricât de ciudat ar suna acest lucru şi chiar mă bucur că a existat şi un astfel de personaj în această carte, a însufleţit caracterul tânăr şi "contemporan" al paginilor învechite ale ediţiei pe care o citeam. De altfel, dragostea lui pasionantă pentru Roza Lang a fost destul de amuzantă încât să îmi stârnească râsul, dar să-mi facă şi ochii să lucească de un fel de plăcere ascunsă, pentru simplul fapt că exista şi o aşa zisă iubire pătimaşă de poet într-o carte "cu ţărani" şi chiar m-a atras un anumit citat, l-am şi extras, dintr-un paragraf ce se referea la viaţa "întortocheată" aşa zisului poet: Iubirea are totdeauna un scop egoist. De aceea, la sfârşit, îţi lasă un gol în suflet. Acest citat este unul dintre cele mai profunde pe care l-am citit vreodată.

Caracterul lui Ion, căci inevitabil revin la el, mi se pare fascninant. Nu doar obsesia lui pentru pământ, transformată apoi în obsesia pentru Florica - până la urmă, era doar un "sărac" ce îşi dorea lucruri pe care nu le avea, ca oricare altă persoană, nu era mulţumit cu ceea ce avea pentru că în percepţia sa, nu avea nimic. Aici se poate crea un întreg mit, dacă am sta să analizăm, pentru că o căsuţă mică, dacă stă pe lângă mii de alte căsuţe mici, nu îşi ştie niciodată statutul şi nu poate renega nimic. Însă, aşează o căsuţă mică lângă una imensă, şi imediat o să îşi observe toate lipsurile. Aşa şi Ion, trăind într-o societate, observând lucruri, a început să îşi dorească - aici, pământ, pământ, pământ şi iar pământ. Ceea ce, trebuie să recunoaştem, este fascinant.

Dar nu doar acest detaliu m-a fascinat la el, cum spuneam, ci şi caracterul lui egoist, ţăran pur. Nu era capabil să asculte grijile altcuiva, nu putea să vorbească decât despre el şi ceea ce i se întâmpla lui şi nu o făcea, în fond, din răutate, ci pentru că aşa era el, nu ştia decât ceea ce avea el şi nevoile sale, în rest... nu avea importanţă. Am adorat acest lucru şi nu întrebaţi vreodată de ce, căci nu pot spune. Mi-a plăcut enorm.

Nu o să mai lungesc comentariul cu părerea despre conflictele dintre învăţătorul Herdelea şi popa Belciug, pentru că nu m-au interesat în mod deosebit, deşi m-a amuzat conflictul şi mi-au plăcut toate-toate situaţiile.

Mi-au plăcut enorm referirile la situaţia românilor din Transilvania, la unguri, la patriotism şi aşa mai departe. Au fost scene foarte interesante şi plăcute. Întregul roman, de altfel, este fascinant şi pur românesc.

numb

2011-12-11T01:32:00.001+02:00

...and I was walking on the street, all alone in the starless night, while listening to Numb/Linkin Park and I was so fucking enjoying it, thinking that -dude, my heart is broken, my soul is hurt, I am a fucking heartbroken person that feels and cries and laughs and smiles and knows there's going to be another day, tomorrow.

the long and winding road

2011-12-09T21:39:00.000+02:00

Cu paharul de vin lângă mine, îmi amintesc de tine. Am ştiut din clipa în care am prins paharul între degete şi l-am dus spre buze că o să îmi amintesc de tine. Şi totuşi, am riscat.
Am realizat cât de mult te-am iubit, cât te mai iubesc încă, deşi nu aşa de mult ca înainte... poate. Şi că mi-e dor, dor, dor.

Şi totuşi... sunt bine, sunt okay, nu mă sparg în bucăţi şi nu sunt pierdută, tristă ori deprimată cum am fost în nenumărate rânduri în ultimele săptămâni. Nu, nu te impacienta, nu mi-am revenit, nu încă, dar am înţeles unele lucruri asupra cărora am păstrat o tăcere mormântală, sau am închis doar ochii în faţa lor, ascunzându-le de propria raţiune. Dar subconştientul ştia mai bine decât mine.

Da, azi nu mi-e frică să recunosc. Sau poate doar sunt ameţită de la vin. Dar te iubesc şi te-am iubit şi poate o să te mai iubesc o vreme. Mi-e dor de tine, dar aşa se întâmplă întotdeauna... cum zice şi Liviu Rebreanu, în Ion: Iubirea are totdeauna un scop egoist. De aceea, la sfârşit, îţi lasă un gol în suflet. Şi ce mai gol îţi lasă în suflet... că bine zicea Rebreanu, prin descrierea a ceea ce simţea Titu Herdelea în romanul Ion. Aşa zic şi eu, iubirea e ceva egoist, egoist, egoist, atât din partea ta, cât şi din partea mea. Dar... ironic, golul ăla se află în sufletul meu şi o să se mai afle acolo o perioadă lungă, lungă, lungă de timp. Sau poate nu o să fie atât de lungă.

Poate că într-o zi o să mă trezesc şi... puff - o să dispari. Dar să nu minţim. Timpul, totuşi, îmi şuşoteşte întruna c-o să m-ajute, că el le vindecă pe toate. Bine, bine, bine... timpule, vindecă-le. Eu, între timp, o să privesc adesea fereastra goală, o să mă rătăcesc prin versuri şi linii melodice, o să mai beau un pahar de vin, o să mă pierd în vâltoarea propriei vieţi şi a propriilor mele sentimente şi o să îmi trăiesc în continuare viaţa, ce-mi pare uneori prea dulce, prea grozavă, prea plină şi fericită. În fond, nu am ce face, plâng sau nu după tine, tot îmi place să respir, să cânt până îmi sparg plămânii sub duş, sau până sparg ferestrele... să mănânc, să glumesc, să râd, să tachinez, să ironizez, să citesc, să văd filme, să trăiesc, să iubesc, să ... să fac tot ceea ce făceam şi înainte. Odată cu dispariţia ta, ai dispărut doar tu. E adevărat, m-ai lăsat c-un gol imens în suflet pe care nu caut să îl acopăr, ci să îl vindec. Şi apoi, mai târziu, când o să te văd pe stradă, o să îţi zic un "Salut" mai sincer decât întreaga mea fiinţă şi privirea mea nu o să vrea să se întoarcă mereu spre tine. Doar o să te salut şi o să îmi zic "uite, ăsta-i primul băiat pe care l-am iubit şi de care-am fost îndrăgostită" şi o să merg mai departe, zâmbind, spunându-mi ce vremuri fericite-au fost între noi. Pentru că, ştii... în fond, aşa-i, vremurile noastre-au fost. Au fost, au fost, au fost...

*

2011-12-05T22:24:00.000+02:00

I love Al Pacino

99 de chestii despre mine

2011-12-03T15:21:00.001+02:00

Cum zice şi blogul Soniei, câteva lucruri despre mine :D
provoc şi pe Maria şi Didi să facă aşa ceva pe blogul lor.

1. Sunt berbec.
2. Mi-e foarte frică de insecte, în special de păianjeni (arahnofobie, yup)
3. Singurele insecte pe care le iubesc sunt buburuzele
4. Îmi place berea Redd's cu lămâie
5. Primul meu sărut a fost la 13 ani, dar nici nu i-am dat importanţă.
6. Am stat odată cu un băiat dintr-un pariu.
7. Sunt cea mai dezordonată persoană pe care o cunosc.
8. Uneori sunt incontrolabil de impulsivă, dacă e posibil.
9. Mai nou, am o obsesie pentru The Beatles. În ultimele 2-3 săptămâni nu a trecut o zi să nu ascult The Beatles, şi dacă a trecut, ei bine înseamnă că în ziua aia nu am ascultat muzică deloc.
10. Îmi place să cânt sub duş - sau oricând mă apucă, chiar dacă sunt pe stradă cu prietenii. Am o voce îngrozitoare, dacă spun că sunt afonă e prea puţin. Dar uneori, pur şi simplu ador să cânt.
11. Îmi place să merg la dentist.
12. Ador să mă tund. Îmi dă o pace sufletească incredibilă, mă relaxează, mă entuziasmează şi mă face să mă simt alt om.
13. Ador schimbările.
14. Îmi place limba japoneză şi aş vrea să o învăţ, some time or another.
15. Îmi place să vorbesc româno-engleză.
16. Sunt o ciudată.
17. De obicei sunt punctuală.
18. Îmi place să dorm dimineaţa, când îmi sună alarma şi ştiu că trebuie să mă car la şcoală.
19. Uneori, sunt cea mai nesimţită persoană în viaţă.
20. Când mă panichez, încep să râd.
( de exemplu, când îmi dă cineva o veste gravă, eu de multe ori încep să râd; când o prietenă de-a mea a început să plângă, la un moment dat, din nu ştiu ce motiv, în faţa mea, eu am început să râd. Mă simt ca personajul lui Marin Preda din Cel mai iubit dintre pământeni care începea să râdă aşa, din senin, şi nimeni nu îl înţelegea. În situaţii de panică sau de strictă seriozitate, pe mine mă apucă râsul - de aceea evit să merg la înmormântări, sunt tipul de persoană care ar începe să râdă când defunctului i s-ar spune ultimele rugăciuni )
21. Mă înroşesc des şi repede, pe lângă paloarea roşiatică pe care o am, de regulă, în obraji.
22. Când e frig, nasul meu e extrem de roşu - zici că-s Rudolf.
23. Îmi plac parfumurile dulci.
24. Ador turta dulce.
25. Îmi place să merg, să alerg şi să joc baschet. Înainte, uram sportul, mai nou... nu mă simt bine dacă nu mă mişc.
26. Sufăr enorm când sunt ignorată.
27. Îmi iubesc bunicii. Mult.
28. Îmi place să duc o viaţă agitată.
29. Urăsc singurătatea.
30. Mă descurc mai bine când fac unele lucruri (proiecte and stuff ) singură. Nu prea mă pricep la munca în echipă.
31. Sunt extraordinar de egoistă.
32. Iubesc dragostea, dacă e posibil.
33. Îmi plac chestiile pufoase.
34. Îmi place să dorm pe mai multe perne, adică să fiu înconjurată de multe-multe perne când dorm.
35. Sunt foarte comunicativă, deşi uneori par anti-socială, înseamnă că nu mi-a fost stârnit interesul, mă deranjează ceva sau orice motiv extern.
36. Vorbesc foarte mult.
37. Urăsc frigul. Nu sunt bună de nimic când e frig. De absolut nimic.
38. De multe ori fac lucruri pe care nu le gândesc, doar după ce le fac îmi dau seama cât am greşit.
39. Îmi place să scriu, să citesc ( cărţi, mangauri, povestioare de pe fanfiction sau fictionpress şi tot felul de chestii de genul), să văd filme (şi anime şi desene animate şi emisiuni şi tot felul de chestii amuzante de pe youtube)
40. Îmi iubesc blogul şi el mă iubeşte pe mine.
41. Sunt foarte uşor de influenţat. Şi naivă.
42. De obicei, fac lucrurile repede.
43. N-am răbdare.
44. De regulă, nu mă machiez. Doar la ocazii speciale ( a se citi "când am chef" )
45. Roşu e culoarea mea favorită, dar nu-mi stă bine în culoarea aceasta.
46. Sunt foarte transparentă, mă citeşti ca pe o carte deschisă.
47. Uneori sunt brutal de sinceră. Nu îmi place să spun minciuni sau să deviez de la adevăr, decât dacă este strict necesar.
48. De multe ori rănesc persoanele din jurul meu fără să vreau.
49. Sunt extraordinar de egoistă.
50. Îmi plac vacanţele.
51. ...dar îmi place şi la liceu.
52. Iubesc pisicile, în special cele mari şi negre şi pufoase.
53. Îmi plac florile.
54. Nu sunt capabilă să am grijă de nimic, nici măcar de propriul animal de casă. Sunt capabilă să mă îngrijesc doar de propria persoană şi, uneori, nici măcar atât.
55. Mi se spune des că voi muri călcată de o maşină.
56. Îmi plac nickname-urile/poreclele drăguţe.
57. Ciocolata mea favorită este Merci, în special cu alune.
58. Am un caracter independent. Nu-mi place să depind de cineva, dar îmi place să fiu răsfăţată.
59. Sunt foarte schimbătoare.
60. Sunt cea mai random persoană pe care o cunosc.
61. Îmi place numele Mircea.
62. Îmi place ploaia.
63. ...dar îmi plac şi zilele însorite.
64. Ador anotimpul toamna, mi se pare că atunci este cel mai frumos "peisaj".
65. Îmi plac lucrurile triste (cărţi, filme, etc)
66. Vorbesc singură. Şi-mi place. Uneori am nevoie de asta.
67. Iubesc să fac duş. Uneori, când nu pot adormi, merg şi fac un duş şi mă înmoi imediat. Mă relaxează.
68. Îmi plac ochii mei. Sunt simpli, banali, căprui şi îi iubesc.
69. Sunt foarte copilăroasă.
70. Urăsc să fiu trecută pe planul 2.
71. Scriu foarte dezordonat, aşa cum e toată viaţa şi fiinţa mea. Şi urât. Uneori nu înţeleg nici eu ce scriu.
72. Îmi plac pixurile - la propriu. Îmi place să am multe pixuri şi creioane de tot felul. Le car după mine, într-un penar vechi, la school. Dacă într-o zi îmi uit penarul acasă, e ca şi cum ar lipsi o parte din mine.
73. Nu sunt deloc fotogenică.
74. Îmi place să fotografiez/să fac poze.
75. Îmi plac glumele bune.
76. Sunt dependentă de telefon şi calculator.
77. Urăsc matematica pentru că nu o înţeleg -tragic, ştiu.
78. Ador începuturile noi. Mă descurc foarte bine la schimbări. Mai bine decât în spaţiile vechi cu oameni vechi.
79. Dacă e un lucru la care mă pricep bine de tot, ăla e pălăvrăgitul.
80. Îmi creez scenarii în minte înainte să adorm, dar şi pe stradă, când merg singură. Uneori nu fac altceva decât să stau în cameră, pe canapea, pe scaun, în pat şi să mă uit la tavan, sau în gol şi să gândesc, să creez scenarii, să îmi imaginez.
81. Mi-e frică de apă - gen ape adânci, oceane, mări şi mă înspăimântă gândul de a călători cu vaporul, deşi mi se pare frumos, mă sperie.
82. Îmi plac inimioarele, de orice fel - pandantive, chestii de pluş, semne pe haine, pe cărţi, pe caiete, inimioare să fie ♥.
83. Mă ataşez foarte repede de oameni şi lucruri.
84. Sunt orgolioasă.
85. Cred în Dumnezeu.
86. Urăsc persoanele care nu spun ce gândesc şi inventează tot felul de prostii. Nu am pic de consideraţie faţă de astfel de oameni.
87. Apreciez oamenii modeşti, pentru că eu nu sunt şi nici nu voi fi vreodată. În schimb, urăsc mironosiţele şi tentele de falsă modestie. Prefer un nenorocit de narcisist în preajma mea decât unul cu ifose de modestie.
88. Îmi place să stau în casă, deşi nu îmi displace ieşitul afară - când sunt acasă la mine, la ţară, prefer să îmi petrec timpul în casă. Uneori, am zile când nu aş vrea să ies din casă, dar alteori când nu aş intra înăuntru. Iarna-mi cam place în casă.
89. Când m-am înscris la liceu, m-am înscris la filologie ca să scap de matematică.
90. Îmi place să zâmbesc, să râd, dar să şi plâng, să urlu. Îmi place să simt şi să mă exteriorizez.
91. Îmi plac citatele, foarte mult.
92. Ador desenul animat Daria şi pe Jane Lane, personaj din Daria precum şi serialul Sick, sad world - invenţie de serial din acelaşi desen animat.
93. Nu obişnuiesc să trimit mesaje cu Crăciun Fericit, An nou fericit, etc şi nu obişnuiesc nici să urez la mulţi ani în zilele de onomastică.
94. Îmi place să mănânc. De fapt, rectific, ador să mănânc.
95. Idealul meu de băiat este înalt, brunet cu ochii negri (sau verzi ), deştept, nu foarte slab, dar nici prea plin şi să fie urât, dar expresiv. Da, ce, mie îmi plac băieţii urâţi cu personalitate.
96. Aş vrea să nu mă căsătoresc niciodată.
97. Îmi plac fructele şi legumele - foarte mult.
98. Uneori, sunt rasistă. Doar uneori.
99. Îmi doresc ca atunci când o să fiu bătrână să am o bibliotecă mare-mare, un laptop ultima generaţie cu net şi să citesc şi să revăd toate chestiile pe care le-am citit şi văzut în întreaga mea viaţă.

someone like you

2011-12-02T18:27:00.000+02:00

...and when you wrap your arms around me, I feel like there's a big mountain of chocolate right in front of my house and I can eat from it whenever I want and how much I want. But I don't want to eat that mountain-chocolate that lays in front of my house because I like watching it every single day and -you know... in my imagination, the sun burns anything around it, but the mountain-chocolate.

end of november

2011-11-30T21:32:00.000+02:00

30th november. this is my last november as a high school student and I feel... I feel... Empty and funny and weird and in need of ... of... I just don't know. I'm not sad or anything, but... I feel weird. And crazy. Really crazy. And weird.
I am a weirdo. I just love to love, I love love. And I miss love. And love love love. I do not even know why. Maybe I am just made like this. I am to love, huh.

The Usual Suspects

2011-11-26T22:51:00.000+02:00

1995

Nu am mai făcut de un car de vreme un post despre un film, şi asta nu pentru că nu aş mai fi văzut vreun film bun, I did, dar nu mi-a fost stârnit interesul îndeajuns de mult, sau mi-a fost prea lene să fac un post despre vreun film (pentru că, de exemplu, am vizionat săptămâna trecută Analyze this - Robert de Niro! - şi a fost absolut genial... ) dar trecând peste orice detalii off-topic şi nu neapărat semnificative în cazul de faţă, trebuie să vorbesc/scriu despre ultimul film (de abia) vizionat, care mi s-a părut absolut genial, şi anume... dacă nu se vede deja din titlu, The Usual Suspects.

Genres: Crime, Mystery, Thriller,
Director: Bryan Singer
Writer: Christopher McQuarrie
Actors: Kevin Spacey (Roger "Verbal" Kint), Gabriel Byrne (Dean Keaton) Stephen Baldwin (Michael McManus), Chazz Palminteri (Dave Kujan), Benicio del Toro (Fred Fenster), Kevin Pollak (Todd Hockney ) şi Pete Postlethwaite (Kobayashi)

Filmul nu poate fi considerat după standarde, probabil, o capodoperă, dar mie mi-a plăcut ca şi cum ar fi fost o capodoperă şi i-am dat nota 10 pe cinemagia fără măcar să clipesc. Este, cel mai probabil, doar un film "foarte bun" şi nu neapărat unul dintre acele "must see", însă pentru mine este mai presus de multe, multe, multe alte filme şi lucruri, mi s-a părut absolut genial, atât de genial încât pur şi simplu îl consider, da - pe acest film - cartea mea de vizită. Nu ştiu cum un film poate fi o carte de vizită, dar dacă se poate, atunci The Usual Suspects este cartea mea de vizită.

Am adorat acest film din prima şi până la ultima secundă. Am savurat fiecare clipă, fiecare idee şi eveniment, fiecare moment de acţiune, fiecare replică - pentru că, la drept vorbind, toate au fost geniale şi este foarte, extraordinar şi extrem de dificil să aleg vreo favorită. Nu cred că am mai văzut un film în care să se pomenească cuvântul "fuck" atât de mult pe cât s-a pomenit în acest film, şi nici măcar nu avea "conotaţie sexuală", it was only a simple statement * şi acum zâmbesc, desigur*. Mi-a plăcut la nebunie, aşa cum spuneam, şi din toate punctele de vedere. Actorii mi s-au părut sublimi, fiecare în rolul pe care l-a interpretat, în special Kevin Spacey care s-a întrecut pe sine, dacă e posibil aşa ceva, cu acest rol. Filmul a fost făcut acum o grămadă de ani, după cum se poate sesiza, dar nu cred că o să moară vreodată, sau cel puţin - pentru mine. Mi se pare un fel de capodoperă "nerafinată" sau să-i zicem "un diamant neşlefuit". Presupun că filmul este trecut cu vederea în mai multe ipostaze şi nu este considerat pe atât de genial, sublim, fabulos, superb şi iar, genial, pe cum îl consider eu şi poate că nu este decât impresia de moment şi sunt şi eu "pălită" de o iluzie cinematografică, dar nu contează, căci în acest moment, nu mă pot gândi la un film care să îmi placă la fel de mult precum îmi place pelicula aceasta.

Revenind la Kevin Spacey, trebuie să spun - absolut şi neapărat - că am adorat cum a interpretat rolul lui Verbal ( ce nume, seriously * laughs * ) a fost absolut genial şi nu îmi imaginez cum l-ar putea egala un actor. Mi l-am imaginat pe Al Pacino în ipostaza lui Roger "Verbal" Kint şi nu-i pot ţesa un rol prea perfect, nu aşa de perfect cum a fost pentru Kevin Spacey, cu interpretarea minunată pe care a făcut-o, nu ştiu de ce, pentru o clipă, m-am gândit şi la Al Pacino în acest rol ( deşi, mai mult s-ar fi putut prevedea în rolul lui Keaton, but who knows ). Oricum ar fi, actorii mi se par potriviţi (mult prea potriviţi) pentru aceste roluri şi nimeni şi nimic nu le poate scoate din ele, şi mult mai bine aşa, se potrivesc de minune. Revenind, din nou, la Kevin Spacey pentru că am tendinţa de a trece prea repede de la un punct la altul, aberând... vreau să afirm faptul că m-a surprins, he thrilled me şi m-a făcut să mă simt atât de bine (oricât de ciudat ar suna acest lucru ) cu fiecare privire, gest, replică, vocea lui mă fascina, cuvintele lui mă fascinau, gesturile lui mă fascinau şi -da, întreaga lui fiinţă ajunsese să mă fascineze, laolaltă cu şchiopătatul şi his cripple-being. You know what they say about cripples... okay they say nothing, but I'm saying... them cripples, you gotta know 'em. * smiles here * Pur şi simplu m-a fascinat, se poate vedea foarte uşor acest lucru.

De ceilalţi actori... nu mai zic. Cu toţii mi-au plăcut şi mi s-a părut că s-au potrivit perfect, absolut perfect în rolurile lor.

Toată acţiunea şi tot conţinutul filmului mi-a plăcut, fără cea mai mică excepţie. Priveam cu sufletul la gură, îmi scosesem până şi netul ca să îmi meargă calculatorul mai uşor şi stăteam acolo, ronţăind la propriul meu deget, privind şi savurând şi... îmi pusesem până şi subtitrarea în engleză, ca să fiu sigură că nu pierd nici măcar o replică. Pe la sfârşitul filmului, am realizat şi eu că mi-am ronţăit pielea de pe degetul mare al mâinii drepte - la propriu, nu la figurat. Nu am observat, eram prea încântată de peliculă să o fac.
În primul rând, există mister - şi când spun asta, nu mă refer la faptul că filmul se încadrează şi în genul mystery, ci la faptul în sine, că există mister, te întrebi ce o să se întâmple în continuare şi nu poţi, neapărat, să prevezi ceva, pur şi simplu aştepţi să se întâmple. Cel puţin, aşa s-a întâmplat cu mine. Apoi există şi un oarecare caracter confuz, de la început şi până la sfârşit, pentru că te întrebi "Ce şi cum", ceea ce este fabulos. Crime? there is. Blood? there is. Fuckin' cops? there are! * laughs* and it's a thriller, I guess it is. Mi-a plăcut enorm, chiar dacă mă repet, trebuie să zic. Fiecare scenă, fiecare detaliu, fiecare replică, toate merită.

Una dintre fazele pe care le-am adorat ( de fapt, le-am adorat pe toate, dar trebuie să menţionez şi eu nişte exemple, right ? ) a fost aceea când spune Kevin Spacey/ Roger "Verbal" Kint/ Keyser Soze : Fuckin' cops lui Chazz P. /the cop. A fost atât de amuzant şi... serios, în acelaşi timp şi privirea pe care a avut-o în acea clipă, stând în uşă, eu murmuram întruna pe buze: fuck, fuck, fuck, fuck, trebuia să zică ceva cu fuck, şi credeam serios că o să spună "Fuck you", dar nu... el a spus şi mai bine, not only fuck him, fuckin' cops, they fuckin' cops. A fost incredibil de amuzant/interesant/satisfăcător.

Apoi, e una din fazele de început cu Fenster care a fost incredibil de amuzantă, de fapt tot momentul e epic, când sunt în line-up şi sunt puşi să citească una dintre cele mai funny replici din film if you ask me, o înjurătură to be more exact : give me the fucking keys you fucking cocksucker! -> and, well, he says the line, in a very funny way and then he adds: WHAT DA FUCK! * laughs* a fost atât de amuzant, nu ştiam cum să reacţionez, văzusem faza asta cu puţin înainte să văd filmul ( tocmai această scenă m-a determinat să vizionez filmul şi va trebui să îi mulţumesc Simonei pentru asta şi foarte mult, poate toată viaţa, lol ). Iniţial, crezusem că filmul este comedie, nici nu m-am uitat ce gen este, doar l-am descărcat şi l-am văzut pentru că aveam un chef teribil să văd un film... and thank God I did and thanks to Simone lol. A fost absolut minunat.

Alte faze? Oh, dar au fost atât de multe, mi-a plăcut când Stephen Baldwing/the guy with those beautiful blue eyes sau Michael McManus i-a ucis pe cei doi tipi din liftul în care se afla Kobayashi - a fost... frumos şi bloody, dar în principal frumos ( da, aveţi ceva cu viziunea mea asupra frumosului? just keep quiet now ) Sau primele scene când au venit să îi ia "la secţie", mi-a plăcut cum a reacţionat Michael ( altă fază epică, in the bed ) şi cum a reacţionat Kevin Pollak ( care de regulă nu îmi place în mod deosebit, uneori mă dezgustă, dar în filmul ăsta mi-a plăcut mult şi de el ) - filmul e prea plin de replici geniale, atât de multe replici geniale încât nu ştii pe care să le reţii mai repede şi ... well, eu am uitat o parte din ele deja şi simt nevoia să revăd filmul... acum, când de abia l-am văzut, până într-atât m-a fascinat.

Apoi, I gotta say something about the ending : este total neprevăzut, sfârşitul... dar nu chiar atât de total. Spre final, aşa cum trebuie, am început să miros ceva putred. Ceva nu mişca bine cu povestea lui şi când poliţistul a început să îi spună toate acele lucruri lui Verbal despre Keaton... am început să miros că ceva era în neregulă şi să mă întreb "cine naiba e Soze?" dar nu putea fi Keaton, pur şi simplu nu avea sens... nu mergea. Şi apoi mi-am dat seama, sau am crezut că mi-am dat seama şi până la urmă s-a dovedit că am dreptate. Normal că Verbal era Soze, cine altcineva? eram super încântată când, nepăsător, dar cică îndurerat şi cripple, dar de fapt diabolic şi sănătos fizic, el mergea, îşi cerea lucrurile, ieşea din "secţie" şi mergea pe stradă, fuma o ţigară, mergea normal apoi... apărea maşina cu Kobayashi şi pleca... oh, da, foarte frumos, neprevăzut până într-un anumit punct, dar al naibii de frumos când descoperi şi stai cu zâmbetul pe buze, cu inima palpitându-ţi de fericire/încântare când realizezi ce se întâmplă.

Citate, pentru că nu mă pot abţine!
Dave Kujan: You know a dealer named Ruby Deamer, Verbal?
Verbal: You know a religious guy named John Paul?

Verbal: Back when I was picking beans in Guatemala, we used to make fresh coffee, right off the trees I mean. That was good. This is shit but, hey, I'm in a police station.

Verbal: Where's your head, Agent Kujan? Where do you think the pressure's coming from? Keyser Soze - or whatever you want to call him - he knows where I am right now. He's got the front burner under your ass to let me go so he can scoop me up ten minutes later. Immunity was just a deal with you assholes. I got a whole new problem when I post bail.
Dave Kujan: So why play into his hands? We can protect you.
Verbal: Oh, gee, thanks, Dave. Bang-up job so far. Extortion, coercion. You'll pardon me if I ask you to kiss my pucker. The same fuckers that rounded us up and sank us into this mess are gonna bail me out? Fuck you. You think you can catch Keyser Soze? You think a guy like that comes this close to getting caught and sticks his head out? If he comes up for anything, it will be to get rid of me. After that... my guess is you'll never hear from him again.

Fenster: They treat me like a criminal. I'll end up a criminal.
Hockney: You are a criminal.
Fenster: Why you gotta go and do that? I'm trying to make a point.

Verbal: [to Kujan] If I told you the Loch Ness monster hired me to hit the harbor, what would you say?

cop: Todd Hockney?
Hockney: Who wants to know?
cop: New York Police Department.
[Hockney drops his screwdriver, sighs and reaches under the body of the car]
cop: Shit! Freeze! Hold it!
[Hockney actually pulls out a red cloth with which he uses to wipe his face]
Hockney: You sure you brought enough guys?

Fenster: The way I hear it, Soze is some kind of butcher. A peerless, psycho, fucked-up butcher.

McManus: Old McDonald had a farm ee i ee i o. And on that farm he shot some guys. Badda boom badda bing bang boom.

-they are more or less random, pentru că toate mi-au plăcut.

trailer, pentru cei ce nu au văzut filmul, vi-l recomand *smiles*

Postul meu ar fi incomplet dacă nu aş pune şi scena cu "the line up" pe care am adorat-o şi care mi se pare incredibil de amuzantă:

Filmul mi se pare genial, cap-coadă. Are replici foarte frumoase, foarte amuzante unele, foarte interesante şi captivante. Întreaga atmosferă a filmului este interesantă, misterioasă şi captivantă. Are un aer ... inteligent, psihologic, ca să zic aşa şi personajele/actorii ajută foarte mult la stabilirea unei atmosfere perfecte pentru o astfel de peliculă. Dragostea nu lipseşte chiar cu desăvârşire din film, datorită relaţiei dintre Keaton şi blondă, dar nu se pune deloc accent pe asta, thank God, ar fi stricat filmul. Pelicula este foarte bine pusă la punct, cum am mai zis, pentru mine cel puţin are tot ceea ce ar trebui să aibă un film bun din genul crime/mystery/thriller, plus alura de comedie şi lovitura kickass de la finalul filmului. Micuţa legendă despre Soze mi s-a părut mult prea fascinantă ( The entity that is Keyser Söze is born when rival Hungarian smugglers invade his house while he is away, rape his wife and hold his children hostage; when Söze arrives, they kill one of the children to show him their resolve, then threaten to kill his wife and remaining children if he does not surrender his business to them. Rather than give in to their demands and to spare his family from having to live with the memory of what has happened, he murders them and all but one of the Hungarians, knowing that the survivor would tell the mafia what has happened. ) şi, citez pe Verbal: "He becomes a spook story that criminals tell their kids at night "Rat on your pop and Keyser Soze will get you" -desigur, toate aceste elemente au o frumuseţe aparte atunci când le vezi în film, şi mai ales la cea menţionată aici, trebuie văzut Kevin Spacey pointing with his finger, trebuie văzută privirea lui şi a lui Chazz - e genial momentul, I love it.

Oricum, trecând peste toate şi oprindu-mă aici, nu pentru că nu aş mai avea ce să spun, ci pentru că postul e oricum destul de lung şi mi-au obosit degetele, vreau să afirm pentru a nu ştiu câta oară că am adorat filmul, că îl ador şi că îl voi adora, probabil, o lungă perioadă de aici înainte. Mi-a plăcut la nebunie, cu totul. Mi-a plăcut fiecare personaj/actor, fiecare moment/fază/eveniment, fiecare replică, fiecare gest... şi fiecare mic detaliu. Am adorat tot ceea ce ţine de acest film şi mă bucur foarte mult că l-am vizionat, chiar acum cred că voi merge să revăd unele faze care mi-au plăcut mult, deşi e dificil să le aleg... şi în plus, cred că voi revedea filmul ăsta destul de curând, pentru că l-am apreciat şi îl apreciez prea mult. Neputând, poate, să fie considerată o capodoperă, pelicula aceasta este mai mult decât atât pentru mine; merg atât de departe şi îndrăznesc să numesc filmul acesta, atât cât este posibil şi dacă este posibil, propria mea carte de vizită, Ramona Tudor, blah-blah-blah, şi jos, în bold, pe cartea mea de vizită scrie: The Usual Suspects.

Frank Sinatra

2011-11-26T15:32:00.003+02:00

Astăzi mă simt îndragostită de Frank Sinatra's music. Citeam o povestioară pe fictionpress, pentru că aveam chef să citesc ceva light and easy în franceză, şi am dat tocmai de o povestioară ce avea la bază o melodie de-a lui Frank Sinatra & Nancy, Somethin' Stupid aşa cum s-a numit şi povestea, care a fost drăguţă, dar pe mine melodia m-a atins.

Frank Sinatra, născut la 12 decembrie 1915 când eu nici nu eram în plan, şi nici părinţii mei de altfel, şi decedat prin 1998, 14 mai, când aveam şi eu vreo 5 ani şi mă jucam în nisip, a fost un cântăreţ, crooner (este un termen desemnând un cântăreț vocal care cântă într-o anumită manieră vocală interpretativă inspirată de stilul melodiilor foarte cantabile şi cunoscute ) şi actor american, laureat al premiului Academiei Americane de Film, pentru cel mai bun actor într-un rol secundar, prin 1954, pentru rolul jucat în filmul From Here to Eternity ( pe care, personal, nu l-am văzut... ). Şi-a început cariera muzicală împreună cu Harry James şi Tommy Dorsey. Sinatra a avut succes ca interpret de muzică uşoară în anii '40, devenind idolul bobby soxer-ilor. Cariera sa profesională a stagnat la începutul anilor '50, dar a revenit în '54, după ce a câştigat premiul menţionat mai sus.

- aşa v-am scutit de o vizită pe wikipedia -

And then I go and spoil it all, by saying something stupid

Like: "I love you"

i walk alone

2011-11-25T19:20:00.001+02:00

şi mă simt atât de bine ♥

oricât de ciudat ar suna, nu mă interesează

nici n-are importanţă, sens sau motiv

pur şi simplu mă simt bine şi nu am nevoie de nimic

nimic şi nimeni, în afară a ceea ce am deja şi ceea ce-mi voi lua dacă voi avea nevoie

I HAVE SELF ESTEEM - a lot of it right now.

şii... dude, I walk alone and I enjoy it.

leapşă

2011-11-24T20:48:00.001+02:00

books, quotes, characters.
să jucăm o leapşă. o transmit mai departe oricui vrea s-o ia.

care a fost ultima carte pe care ai citit-o?
Nimic nou pe frontul de vest, de Erich Maria Remarque.

un citat care îţi trece acum prin minte?
I never swear. I detest the habit. What the devil do you mean?
( Pygmalion, George Bernard Shaw )

un citat dintr-un film - replică, anything.
o să fie două, 'cause I can't help it.
prima o să fie din Cei trei muşchetari ( 2011) - 'you read too many books and then you believe them'
şi al doilea din Johnny English - ' French people... ils sont very... N'est pas?' -m-a amuzat teribil.

ce citeşti acum?
Arta conversaţiei de Ileana Vulpescu. Doar ce -am citit 100 de pagini ieri. Se citeşte uşor, though. -

numeşte primele 3 cărţi favorite care îţi trec prin minte
The Picture of Dorian Gray, The Godfather, Jane Eyre
Oscar Wilde, Mario Puzo, Charlotte Bronte

o piesă de teatru pe care o adori
Pygmalion de George Bernard Shaw.

un citat hot
Sex is just an activity, like anything else, it's not dirty, it's just two people playing with each other's bodies. Like dancing.
- The Collector, John Fowles

un citat care ţi-a plăcut din prima clipă şi nu l-ai putut scoate din minte multă vreme
I wanted so badly to lie down next to her on the couch, to wrap my arms around her and sleep. Not fuck, like in those movies. Not even have sex. Just sleep together in the most innocent sense of the phrase. But I lacked the courage and she had a boyfriend and I was gawky and she was gorgeous and I was hopelessly boring and she was endlessly fascinating. So I walked back to my room and collapsed on the bottom bunk thinking that if people were rain I was drizzle and she was hurricane
- Looking for Alaska, by John Green ( mă mir că încă îl reţin, dar iubesc citatul ăsta atât de tare încât... well, i guess I couldn't forget it.
citatul ăsta îl ştiu de dinainte de a citi cartea, lol, and I so loved it. it was love at first sight * smiles *

o carte cu un subiect 'marcant'
Răpită la 12 ani, de Sabinne Dardene

un autor român
Camil Petrescu

un poet român
George Bacovia

o poezie din literatura română
Cântecul nebunului, Ion Minulescu

o carte de Agatha Christie
Zece negrii mititei
Crăciunul lui Poirot
Moarte pe Nil
sau sau sau... Cei cinci purceluşi

o carte cu şi despre vampiri
seria Darren Shan - Darren Shan

o recomandare
Mercenar la Beirut, Partick Meney

prima carte pe care "ai iubit-o"
Winnetou, Karl May

o carte primită
Cişmigiu et comp, Bună dimineaţa băieţi, de Grigore Băjenaru.

o carte pe care ai dăruit-o
Madame Bovary, Gustave Flaubert

o carte care nu ţi-a plăcut, dar nu ţi se pare o carte nereuşită
Lord of the flies, William Golding

o carte care NU ţi-a plăcut, fără alte detalii
Nopţile fără Caterina, Corneliu Fotea

o carte la întâmplare
Eu şi amanta lui, Marcel Prevost

o carte faimoasă
Manon Lescaut, Abatele Prevost

o carte din literatura rusă
An fără toamnă, Gheorghi Semionov

o carte de John Saul
In the dark of the night

un autor la întâmplare
John Green

un poet străin
Edgar Allan Poe

ceva de Shakespeare
Romeo şi Julieta

o carte ce descrie o tradiţie, un obicei, ceva specific unei ţări
Memoriile unei gheişe, Arthur Golden

o carte bine ecranizată
Naşul/ The Godfather

şi-o carte veşnică
Catcher in the rye, J.D. Salinger

note

2011-11-23T22:43:00.001+02:00

45 de kilograme
1.62 înălţime

în clasa a 9a aveam 49 de kg. şi 1.58 în înălţime.

asta aşa, ca să-mi amintesc ce statistici aveam eu în liceu.
şi să-mi amintesc ce-mi tot zice(a) tata 'nu cântăreşti nici cât-un sac de ciment' * inserts smile here*

_______________

îmi amintesc nopţile când mă băgam în pat şi butonam telefonul, trimiteam mesaje şi zâmbeam ca o idioată.

eh, nu-s aşa depărtate momentele astea de care vorbesc, dar parcă sunt de mult. nu mai fac parte din mine nopţile alea fericite când mă băgam în pat şi contemplam în întuneric, mă gândeam la lucruri, diferite lucruri, şi zâmbeam, zâmbeam, zâmbeam.

contemplarea... a rămas. îmi place să gândesc noaptea, apparently. ce ciudat, de parcă nu aş gândi tot timpul.

de parcă nu toţi am face asta.

dar e altceva când te pui noaptea în pat şi, înainte să adormi, gândeşti verzi şi uscate. fără să vrei.

şi-ţi aminteşti, şi te doare, şi-ai vrea să uiţi să gândeşti. dar nu poţi, creierul tău îşi aminteşte întruna, întruna, întruna.

i miss those nights, I have to admit it. i miss them. but i don't want them back.

şi-n plus, cum ziceam, contemplarea a rămas, doar gândurile mi s-au schimbat.

november's rain

2011-11-22T23:50:00.000+02:00

mă văd pe mine din viitor şi-mi zic că am trecut peste toate lucrurile de acum.
totuşi, ca să ajung în viitor, trebuie să trec peste prezentul de acum.

cineva mi-a zis azi că par tristă în ultima vreme - e ciudat, dacă stau să mă gândesc la mine cea veşnic gălăgioasă, energică şi... whatsoever. something I don't seem to be right now.
nu mă deranjează. mă simt calmă, liniştită, lipsită de impulsivitate şi isterii.
dar o să treacă şi perioada asta-

între timp, am terminat nimic nou pe frontul de vest şi mi-a plăcut foarte mult. m-a întristat cartea într-un anumit punct, dar mi-a plăcut. ador cărţile cu şi despre război, chiar dacă mă deprimă într-un anumit punct, totodată mă fascinează... mult, mult, mult, iar erich maria remarque are un stil fascinant, cel puţin din punctul meu de vedere, îmi place foarte mult, deşi nu am citit decât două cărţi de acest autor, de abia aştept să mai citesc şi altceva. - and this book... well, I would strongly recommend it to a lot of people. merită toată atenţia. e o carte frumos ticluită, interesantă şi multe detalii despre război sunt înfiripate acolo, sentimente, detalii tehnice, elemente materiale - tot ceea ce cuprinde războiul, inclusiv evenimente jenante.
mi-a plăcut.

_
mâine nu merg la şcoală. prea frig, prea multe lucruri dezagreabile. şi aşa astăzi a fost o zi pierdută din toate punctele de vedere; pe care iar am dormit-o. m-am pus în pat şi am adormit. am dormit mai bine de 3 ore. dar nu mă deranjează. nici acum nu am învăţat nimic la istorie. mă tot mint că am timp... am timp. probabil că nu am aşa de mult timp pe cât cred. nu sunt leneşă, sunt out of mood and spirits.
am citit, în schimb şi mi-am transcris lecţia la istorie şi... cam atât.

sunt obosită, mi-e somn şi cred că o să fac un duş liniştitor şi apoi mă trântesc în pat, dorm şi nu vreau să mai ştiu nimic pentru moment. de abia aştept să adorm, să fiu pierdută în vise - aseară am visat, ceva detaşat, ireal, care nu face parte din mine, şi totodată m-a alinat; da, perioada asta vreau să uit un pic de mine şi de detaliile care m-au definit o prea lungă perioadă.
e doar o mască - un amalgam de sentimente pe care vreau să le pun într-un raft, să le încui şi să las cheia la îndemână, să le reiau când o să simt nevoia. momentan, nu simt.

îmi tot zic de câteva zile: i don't want my old heart back, even though it won't be broken anymore by the time I'll have it. I want a new heart - şi continuarea o am încă în minte, dar o să o scriu în viitor. sună deprimant, but I'm longing for that future. it's far away right now, dar cu fiecare zi mă apropi şi mai tare de el.

i love tomorrows.

today's mess

2011-11-21T18:17:00.004+02:00

i don't have low selfesteem. i have low esteem for everyone else.

daria

nu credeam că o să găsesc ceva care să îmi însenineze ziua asta, dar când veneam de la şcoală, îngheţată şi anemică şi uşor nervoasă, supărată şi aşa mai departe, aşa cum am tot fost în ultima perioadă, am dat de cea mai adorabilă, fascinantă, drăgălaşă, simpatică, drăguţă, micuţă, pufoasă şi neagră mâţă pe care am văzut-o vreodată, în braţele unui băiat la fel de necunoscut ca şi mâţa, simpatic şi el - şi m-am holbat şi eu la pisicuţă ca o adevărată iubitoare de feline, până ce tipul m-a observat şi m-a întrebat dacă vreau să o mângâi. mai aveam puţin şi săream în sus de fericire, şi ... fără să ţopăi, i-am zis DAAAAA. în cele din urmă, am mângâiat-o şi alintat-o în 'n' feluri până ce mi-am dat seama că îl ţineam din treabă pe băiatul simpatic, aşa că l-am lăsat să plece - oricum, eram prea fericită datorită pisicii aceleia.
iubesc pisicile. iubesc pisicile. iubesc pisicile.
şi... aparent, mă fac să mă simt şi mai bine. i like that.

_
nu găsesc forţa necesară să încep fiecare propoziţie cu literă mare. şi nu prea mă deranjează acest lucru acum. mă deranjez cu semnele de punctuaţie, I guess, şi deja efortul este destul de mare/suficient.
la şcoală am tremurat şi tot tremurat. sper să facă grevă profesorii pentru următoarele... let's say, două săptămâni. aş avea nevoie de aşa timp pentru relaxare. hey, dar şi câteva zile e bine. da, it certainly would be good.

_
azi, în timp ce citeam lecţia despre autonomii la istorie, am adormit. am adormit printre pixuri, caiete şi cărţi şi am realizat că eu nu sunt genul de persoană care să înveţe, să înveţe şi să tot înveţe. i'm one of those people who wants to take good grades without studying, dar bac-ul se debarasează de orice astfel de concepţie, aşa că va trebuie să învăţ cât să am rezultate ok.
vreau la facultate. m-am săturat de liceu, cred. e un an vag pentru mine, şters, insipid şi dureros. foarte dureros -

citesc nimic nou pe frontul de vest de erich maria remarque - cartea nu este mare, am citit vreo 30 de pagini la şcoală şi aş vrea să mai citesc ceva în seara asta. oricum, azi mi-am petrecut ziua învăţând despre podişul getic şi depresiunea colinară a transilvaniei şi citind despre constituţii şi autonomii şi, evident, dormind.
am dormit. mă bucur de asta. şi aşa îmi lipseşte somnul; în ultima vreme, nu prea m-am odihnit.

să zicem că ăsta e un post strict personal, ca de jurnal.
mi-e somn şi aş vrea să mai mângâi odată pisica aceea neagră pe care am întâlnit-o azi, în drumul spre casă/from school.
m-a făcut să mă simt extraordinar de bine. atât pisica, cât şi gestul băiatului simpatic. he was rather kind.

i miss kindness.

piece of thought

2011-11-20T17:37:00.003+02:00

I've had enough of love, for a while. And I've kind of had enough of everything, lately.

I'm only reading and trying to 'move' on with studying. It's kind of hard, 'cause my mind doesn't keep still. I just think about stuffs, and stuffs and stuffs. And those stuffs aren't History/Geography/Romanian. They are stuffs like other stuffs than studying. But I hope I'll be able to go through this.

Today I've read Pygmalion, by George Bernard Shaw. It's the book we've got to read for next literature class. And I've liked it so much that I rated it with 5 stars on goodreads and made it a favorite - I loved the style, the idea, the characters and all it had. Not to mention Henry Higgins that reminded me of Lord Henry from The Picture of Dorian Gray - it was just inevitable, I can say. Also, the way Pygmalion was written is so fucking perfect that you can't but like it, I may assume. I've loved it. I loved it so much that I have bothered to extract some quotes.

I never swear. I detest the habit. What the devil do you mean?

But you mustn't. I'm serious, Henry. You offend all my friends: they stop coming whenever they meet you.

Oh I can't be bothered with young women. My idea of a loveable woman is something as like you as possible. I shall never get into the way of seriously liking young women, some habits lie too deep to be changed. [Rising abruptly and walking about, jingling his money and his keys in his trouser pockets ] Besides, they are all idiots.

'If people would only be frank and said what they think!' (...)
'What they think they ought to think is bad enough, Lord knows, but what they really think would break up the whole show.'

'Do you mean that my language is improper?'
'No, dearest: it would be quite proper - say, on a canal barge, but it would not be proper for her at a garden party.'

The difference between a lady and a flower girl is not how she behaves, but how she's treated.

'He treats a flower girl as if she was a duchess.'
'And I treat a duchess as if she was a flower girl.'

Our literature teacher has good tastes, I can say I like them and I fucking love the class. Pygmalion is one of the best things I've ever read, it has a good point going through and the style is absolutely fascinating, all together with the characters. I just loved it.

This week I've finished reading Sons and Lovers by D.H. Lawrence as well. I enjoyed the book very much, especially because of the style ( I've read some other book by Lawrence but I didn't like it as much as I liked this one, maybe because the other one I've read it in Romanian and this one in English and it's made the difference even though I prefer reading this type of literature in Romanian, it could get a reverse once in a while. So, I don't know. ) Anyhow, putting that aside, I just loved the book - the idea, the characters, the style, the idea again, because even though it wasn't some original WAY TO GO subject, I don't know, it made me think about it, it made me skip a beat once in a while ( and that must be because of the style ). The book has it all, if it were to ask me and there's family, there's love, there are tears, there are smiles, there's laughter, there's whine, there are dead people and ignorant people and smart/intelligent and whatever people, so I can't say I didn't like it, moreover I can say I just loved it.

And I couldn't help extracting some quotes from the book as well. After all, I love quotes so much, so much, so much - that I can't help it, seriously.

'Didn't my father buy you anything?'
'Yes - one half pound of apples - and that was all -every penny he spent on me, before we got married.'
'Why?'
'Because I was silly. And when he said "What should I buy thee?" I told him "Nothing". But bring me anything! it never occured to him.'

'If I were a man, nothing would stop me.'

'You know, mother - when I'm away from her, I don't care for her a bit - I shouldn't care if I never saw her again. - But when I'm with her in the evenings, I'm awfully fond of her.

'The world is a wonderful place', she said, 'and wonderfully beautiful.'

Nothing is as bad as a marriage that's a hopeless failure. Mine was bad enough, God knows, and ought to teach you something'

I want to do something. I want a chance like anybody else. Why should I, because I'm a girl, be kept at home and not allowed to be anything.

' I don't want to be a woman' he replied, thoughtfully. ' And I don't think I could be a woman better than a woman is one herself'.

'You don't care about Herbert Spencer.'
'No' was the sad reply. 'And you won't at my age.'
'Well, but I do now, and Miriam does.'

'You are old, mother, and we are young.'

'I want a woman to keep me, but not in her pocket.'

And afterwards he loved her, he loved her to the last fibre of his being. He loved her. But he wanted, somehow, to cry.

'And if he kills you?'
'I should be sorry for his sake, and mine.'

'And you would let a woman do as she likes?'
'Yes - I'll see that she likes to love me. If she doesn't - well, I don't hold her.'

'That's how women are with me' said Paul. 'The want me mad, but they don't want to belong to me.'

I liked Miriam very much - because some part of herself seemed to be so much like some part of myself. I resemble myself with her, at some point and it made me cry, at another point, though I didn't shed any tears, it was just the awful feeling of sadness, which - at some point it's marvelous. I also liked Paul, but at some other point, I came to dislike him very much because of the way he behaved towards Miriam, because of the fact he didn't know, because of the fact he was a man, I suppose. I liked and disliked him all the same. Also, I loved Mrs. Morel, she was splendid - she was a mother.
The Oedip complex it's not extremely well contoured in this book, but its existence can't be contested and that's why I loved the book so much - the mother-son feeling, the Sons&Lovers feeling, and the fascinating style of Lawrence, that couldn't stop amazing me.

Today Guns 'n' Roses tend to make me cry. The say 'don't cry', but they actually make me cry. I love music these days. Good music. Only good music.

and I need patience.

*

2011-11-18T22:57:00.000+02:00

Romanitatea românilor

2011-11-13T12:04:00.002+02:00

În anul 1989, în urma multor discuţii cu privire la "romanitatea românilor" şi "elementul dacic în componenţa românilor", Lucian Boia revine cu argumente în favoarea fondului roman în constituirea poporului nostru. El afirmă că acest fapt este dovedit de limba noastră română, provenită din limba latină, dar şi numele de "români" ce provine, incontestabil, de la romani.

Totuşi, înaintea acestor afirmări au existat multe discuţii şi lucrări privitoare la acest subiect.
În secolul al XV-lea, umaniştii vremii s-au arătat interesaţi de subiectul romanităţii românilor şi au abordat acest subiect în lucrările lor. Interesul lor faţă de poporul nostru a fost determinat de preocuparea occidentalilor faţă de stăvilirea ofensivei otomane, dar şi de interesul occidentalilor pentru Antichitatea Clasică şi tot ceea ce a lăsat aceasta în urmă: vestigii materiale, popoare, limbi.
Umanişti italieni precum Poggio Bracciolini, Flavio Biondo, Antonio Bofini, Enea Silvio Piccolomini ( care a fost papă sub numele de Pius al II-lea între 1458-1464 ) au susţinut romanitatea poporului român şi a limbii române. Ei au argumentat acest lucru susţinând stăruinţa elementului roman în Dacia Postaureliană şi existenţa limbii latine, transformate în limbă română.
Alţii, precum Laconic Chalcacondil care a adus ştiri ample despre români, a revenit la teoria antică elină (după secole de gândire medievală ) - teorie ce asocia limba cu neamul, afirmând astfel că romanitatea românilor este afirmată, incontestabil, de limba lor română, provenită din limba latină.

În secolul al XVI-lea ideea romanităţii s-a îmbunătăţit cu două elemente noi, primul fiind legat de începutul scrisului în limba română, iar cel de-al doilea de începutul polităzării ideii romanităţii românilor. Romanitatea românilor devine un element component al unei anumite ideologii politice a vremii, fie că este vorba de cea a papalităţii sau a potenţialilor laici.
Domnia lui Mihai Viteazul a marcat o epocă în istoria românilor şi a cea a ideii de romanitate a lor. În urma victoriilor obţinute împotriva oştilor turco-tătare, românii au devenit cunoscuţi în întreaga Europă, precum şi ideea de romanitate. Aceasta a fost difuzată în cele mai largi cercuri ale societăţii europene, debarasându-se de simpla apariţie în lucrările umaniştilor, ideea devenind mult mai larg cunoscută.
Totuşi, domnia lui Mihai Viteazul în Transilvania, i-a adus ostilitatea stăpânirii maghiare, iar acest lucru s-a simţit şi în izvoarele vremii. Maghiarii nu mai puteau fi cinstiţi cu privire la romanitatea românilor, aceştia fiind înspăimântaţi de ameninţarea ştirbirii privilegiilor tradiţionale ale naţiunii lor. Asftfel că ostilitatea lor faţă de Mihai, pe care l-au urât, se simţea şi în actele oficiale ale vremii.
Un exemplu foarte bine conturat al acestui fapt este Ştefan Szamoskozy care în timpul studiilor sale a publicat o lucrare în care a dedicat un întreg capitol Daciei Romane, unde scria că românii sunt urmaşii romanilor, descendenţa lor fiind atestată de limba latină, din care s-a desprins limba română. Acesta a suferit mult în timpul domniei lui Mihai în Transilvania, iar după moartea domnitorului acesta scrie un epitaf jignitor cu privire la fostul domnitor ("Nero Verus" ) - ostilitatea sa şi ura pentru Mihai, s-a revărsat şi asupra ideilor sale cu privire la poporul român; acesta nu mai considera că românii erau înrudiţi şi nici urmaşii romanilor. Această poziţie schimbătoare poate fi concret dedusă din suferinţa pe care a trebuit să o "îndure" în timpul stăpânirii lui Mihai. Mulţi cronicari maghiari din această perioadă au negat romanitatea poporului nostru. Totuşi, nu toţi cronicarii maghiari de la cumpăna secolelor XVI-XVII au fost oştie românilor. Poziţiile obiective s-au întâlnit de regulă la cronicarii din afara Transilvaniei.

În secolul al XVII -lea rivalitatea austro-otomană se reflectă şi în mărturiile despre români. Ioan Lucius, într-o lucrare a sa face referire şi la români - el nu neagă continuitatea elementului roman în Dacia Postaureliană, însă susţine că acesta a sporit printr-o imigrare provocată de bulgarii de la S la N de Dunăre. Deşi teoria aceasta trece neobservată aproape un secol, ea va fi reluată de Engel care va turna această teorie în tipare noi, negând totuşi continuitatea elementului roman în Dacia Postaureliană. Mai târziu, Sulzer va susţine teoria imigraţionistă, pe care o va sistematiza Rober Roesler, de aici devenind şi o altă denumire a acestei teorii, şi anume "teoria reosleriană".

Atestarea elementului romanic a fost făcut şi de către români, precum Nicolae Olahus, Grigore Ureche, Miron Costin, COnstantin Cantacuzino, Dimitrie Cantemir, Lucian Boia şi aşa mai departe, în perioade diferite.
Nicolae Olahus susţine unitatea de neam, limbăm obiceiuri şi religie, acesta fiind un umanist de valoare europeană. Contribuţia sa la afirmarea romanităţii românilor trebuie privită la adevărata ei valoare, căci acesta a avut înalte demnităţi laice şi religioase în Regatul Ungar.
Miron Costin acordă o atenţie deosebită originii neamului şi susţine continuitatea elementului roman în Dacia Postaureliană, argumentându-şi opiniile prin atestarea la latinitatea limbii române şi urmele lăsate de romani şi în fosta Dacia. Lucrarea sa, "De neamul moldovenilor" este considerată primul tratat savant consacrat exclusiv originii neamului.
Stolnicul Constantin Cantacuzino îşi toarnă lucrarea cam în aceeaşi perioadă cu Miron Costin, iar "Istoria Ţării Româneşti" aduce nou exprimarea mai clară şi concretă asupra conştientizării elementului roman în mintea românilor. Conform acestuia, românii ţin şi cred că sunt urmaşii romanilor şi se mândresc cu această descendenţă glorioasă.
Dimitrie Cantemir, în lucrarea "Hronicul-moldo-vlahilor" argumentează romanitatea românilor. Susţine descendenţa pur romană din Traian, stăruinţa neîntreruptă, unitatea romano-moldo-vlahilor în spaţiul carpato-dunărean, cât şi extirparea totală a dacilor din provincia cucerită.

În secolul al XIX-lea, Şcoala Ardeleană, prin reprezentanţii ei, nu acceptă decât pura obârşie romană a românilor. Poziţia lor fermă poate fi explicată şi prin analiza contextului situaţiei românilor din Transilvania. Românii din Transilvania erau excluşi, în acea perioadă, de la drepturile politice şi culturale. Acest lucru era inadmisibil, raportat la descendenţa lor glorioasă din stăpânii lumii, a căror limbă era încă limba oficială în Transilvania şi Ungaria. De aceea recursul la originea romană era considerat esenţial în lupta pentru emanciparea naţională a românilor. Reprezentanţii acestui curent invocau exterminarea şi alungarea dacilor din Noua Provincie şi inexistenţa căsătoriilor mixte.

Istoriografia din Principate s-a aflat sub influenţa grecească, fiind perioada domniilor fanariote, iat fuziunea daco-romană a fost privită ca un fenoment natural. Acest punct de vedere a fost susţinut de istorici greci stabiliţi în Principate, precum Daniel Philipide, dar şi de români, precum Ienăchiţă Văcărescu.
Şcoala Latinistă s-a extins în Principate deoarece mulţi ardeleni ocupau un loc important în sistemul cultural de aici. Corifeiul cunrentului latinist a fost August Treboniu Laurian, ce consideră că istoria românilor începe de la fondarea Romei. Acesta încearcă să "purifice" limba română şi de a o apropia cât mai mult de latina de odinioară. Între 1871 şi 1876 când a apărut Dicţionarul lb. române, constituind apogeul acestei tendinţe, August Treboniu Laurian a scos din dicţionar elementele nelatine şi a adoptat un sistem etimologic care nu mai semăna decât vag cu limba română autentică. Încercarea de a crea o limbă artificială autentică a descreditat definitiv Şcoala Latinistă. Totuşi, până la mijlocul secolului al XIX-lea, a continuat să existe o unanimitate faţă de originea doar romană a românilor.

Reprezentanţii romantismului, în schimb, au susţinut curajul şi spiritul de sacrificiu al dacilor, insistând asupra dacilor ca element fondator al poporului român. Odată cu formarea Statului Naţional Român şi dobâdirea independenţei, ideea originii pur romane a românilor a fost destrămată, fiind considerată o eroare. Bogdan Petriceicu Haşdeu în lucrarea "Pierit-au dacii" ( din 1860 ) demonstrează că Şcoala Ardeleană şi continuatorii ei au făcut o interpretre greşită şi forţată a izvoarelor antice referitoare la exterminarea neamului dac şi la colonizarea Daciei cu romani. Haşdeu consideră că poporul român s-a format din mai multe elemente, dintre care niciunul nu a fost predominant. Demonstrează cu argumente că substratul dacic al poporului român nu potea fi constestat şi, totodată, formulează teoria circulaţiei cuvintelor, arătând că structurarea unei limbi este dată de circulaţia ei, nu de numărul cuvintelor.

În următoarea perioadă, subiectul duziunii daco-romane a fost tot mai dezbătut şi a început să pară tot mai real. Astfel, Vasile Pârvan reuşeşte să fixeze sinteza daco-romană într-un echilibru perfect, demonstrând că românii sunt în cel mai înalt grad şi români, şi faci. Alţii susţin, din contră, că elementul dacic este cel predominant în poporul român, precum Constantin G. Giurescu sau Nicolae Densuşianu care merge atât de departe până la a afirma în lucrarea "Dacia Preistorică" ( 1953 ) că Dacia, înaintea cuceririi de către romani, a constituit centrul unei mari civilziaţiic are s-a revărsat asupra întregii lumi. Ca în orice curent şi subiect dezbătut, au existat, desigur, şi exagerări precum cea menţionată.

După 1989 s-a ajuns la un oarecare echilibru, ce tindea, mai degrabă, spre elementul roman decât cel dacic, aşa cum susţine Lucian Boia. Însă, privind lucrurile în ansamblu, romanitatea românilor se referă la desendenţa romană a românilor, şi nu dacică. Totuşi, privind înapoi în lucrările unora şi altora, înţelegând afirmaţiile şi analizând propriul popor, nu putem susţine oare că românii sunt, aşa cum zice şi Vasile Pârvan, în cel mai înalt grad şi romani şi daci?
Extirparea totală a dacilor în momentul stăpânirii romane, îmi pare imposibilă şi ilogică, mai ales dacă invocăm informaţia lui Eutopius care vorbeşte despre "împuţinarea bărbaţilor".

- informaţiile nu le-am cules de pe wikipedia, ci din caietul meu de istorie.

le-am cules de acolo, le-am băgat în minte şi mi-a venit să le scot aici, ca la imprimantă... sub forma unui întreg, nu cu liniuţe -

5cm per second

2011-11-12T23:57:00.003+02:00

Am revăzut fragmente din 5cm. per second... nu am răbdare, chiar acum, să vizionez întregul anime. I love it, though. Even now. M-am uitat doar la părţile mele favorite.

Am realizat ceva. Ceva ce mi-a scăpat când l-am văzut prima dată şi a doua oară şi a treia oară şi a nu ştiu câta oară. Doar acum am realizat. In the end, they were able to see - once again - the cherry blossoms... together. That's why he smiles, happily. That's why they turn their faces. I was blind. I saw other things. Other details. Now I know.
It makes me cry. Literally. I love it.

melodia o iubesc la fel de mult ca la început.

poate chiar mai mult.

the beatles

2011-11-12T19:05:00.001+02:00

The Beatles - And I love her.

And I love The Beatles.

They make me feel alive.

They help me.

I love their music.

They make me feel okay.

They make me cry.

They make me laugh.

They make me smile.

They make me good.

They tell me: yes, yes you can.

starless night

2011-11-11T22:32:00.003+02:00

thoughts in lyrics...

Her grave - there was

and me -

I stood and listened

whispers in the sky

birds, flying away-

clouds, moving aside-

the sun, shattering away...

and there, the moon

beckoning us.

Long dead

and never to come back

the grave - there is

our love buried in it.

and a song

let me be your wings

2011-11-11T00:03:00.001+02:00

Let me take you far beyond the stars
Let me lift you high above
Anything that you desire
Anything at all
Everyday I'll take you higher
And I'll never let you fall
Heaven isn't too far

♥ ♥ ♥

I absolutely love this song. It makes me feel so sad - which is creepy. It makes me feel good at some point as well - but I'm way too 'heartbroken' to smile when I listen to it. And I'm way too dizzy right now to care about what I'm writing right now; a glass of wine isn't a big deal, but I'm not really accustomed to drinking. So I feel really dizzy right now. And I'm not going to write any bullshits here like OMG I miss him so much or whatever. I'm not in the mood of crying over the lost love. I'm in the mood of getting over it. Only it just hurts when you try so hard not to think about it or whatever. Chocolate's not a good cure. Neither alcohol is. Music is good. Movies are good. Books are good. Friends are the best. Meeting new people is very good.

but, anyway, this song is one of the best and I love the animation ( it's beautiful ) and ... also, it's creepy what I'm going to say next (coming from me...)

they lived happily ever after.

well, they do, in fairy-tails, after all :)

Letter to Emily

2011-11-10T20:19:00.002+02:00

love letter

I do not know how to start this letter. I must confess I have never written a letter in my life so putting words on a piece of paper seems rather hard to me. Harder than anything I have done before. Not because it's a letter, but because it is this letter - this letter addressed to you...

I remember clearly the day I first saw you. You were not beautiful, my friends would say. You were just a girl passing by us, who had glasses instead of eyes, a ponytail instead of hair and a sharp smile instead of sweet expression printed on your face. You did not wore any sexy clothes, you didn't show off. All you had were books in your hands, you wore a grey blouse and a pair of black jeans that didn't suit you - not at all. But you were so beautiful to me, that I couldn't take my eyes off of you.

You must wonder about what I have just said.

'It's a lie' you'd say. It's almost like I can hear your sweet voice saying these words. But you're not right. I am not lying, I am telling you the truth - about the fact that you wore those clothes, you had books in your hands, your look was sharp and you were, oh my God! absolutely charming. Anyway, I lied when I said that was the first time I have ever saw you. The truth is... I've seen you every day at school. I've seen you everyday on the street. I've seen you every night in my dream, and sometimes... I would see you even in the morning, crawled around my bed, asking me to get up from bed, while you just sat there, looking at me.

Yes, I know, that sounds rather creepy, but I am at ease. It's just a letter. It's not me in front of you, saying these things. Or... well, I should be afraid of this fact precisely? I don't know anymore.When you said 'hi' for the first time, you took my thoughts away, you took my life, my lips, my heart, my eyes. You took everything from me. Everything I ever had. And I don't want them back - oh, I swear to God I don't. I want you, instead.

Girls- who cares about them, someone said once, must've been one of my friends. I don't care about girls.

I care about you.

Your smile, your little hands, that sharp expression of yours and those beautiful eyes. I want to look into your black eyes every single day, even though I know that's not possible. Do you know when I first saw you? I first saw you when I was 8. You were 5. You were just a kid, I was a kid too. I don't know what happened with me, I though only about you when I went back home - I thought only about the little girl I've seen on the street, the one with black short hair and beautiful black eyes... you wore an ordinary dress that day, I suppose, but it looked so beautiful on your little Highness, that I couldn't take my eyes off of you. And I was 8. I didn't think much, I didn't care much, I didn't love much. But I felt... oh, how I felt!

I thought only about you. 8, 9, 10, 11, 12, 13, 14, 15, 16 and then, 17 when I saw you with your books in your hands. Oh - I haven't seen you in a while then. I didn't know anything about you, where did you live, who your parents were. But I loved you. I know I did. Somehow, I was just afraid to ask. I was afraid to check you out.

I was afraid of you.
Still... I loved you. I don't know how's that even possible. Do you know? You don't, do you? I guess you don't. No one knows. We are absolutely strangers when it comes to past lives, when it comes to personal matters. We are the closest persons in the world when it comes to feelings, aren't we? Or is it just my heart that beats so fast whenever it sees yours?

So that day, when I saw you with your books in your tiny hands, I couldn't stay put like other times and just look at you. I can't find an explanation. I just went off - just beside you. My friends looked rather strangely at me. I didn't care about them anymore. All I cared... was you.

And you didn't drop your books and you didn't baffle. You were not the type. I loved that about you. I still love the fact you're independent, that you don't want to depend on others. You are a leader. Even so, I know you like someone who's capable of leading you. You're strong, independent, you can take care of your owns self and you don't need anyone to protect you. You don't need it; but you want it. I know you do. Because I am the one that knows you best.

Maybe because I love you.

I said hi. I just said it. And you said hi back to me. And we were not the best friends, but we talked. And we shared books, we shared tastes, movies, we shared anything we could share but personal matters. I would share anything to you. I'd have given you my heart, but you already owned it...

You wonder, I know, about this letter. What's the purpose? What's its purpose, indeed? Well... let me tell you. there's no purpose. I know you love letters. And I don't know how to write letters, but I don't care. I just wanted to do something for you, something you'd like. Even though that guy loves you and he confessed to you. It's not like I didn't have the courage to do it... but I think, that is. I was too much afraid of your denial. You'd say I'm no good. No good for you because I'm careless and superficial and bloody hell, what's the word you used? I'm sexy. I am not sexy. You're beautiful.

I am just an ordinary guy that fucking loves you and you come there, in the library while I read this book you told me to read and tell me: John asked me out!

I don't even have the courage to ask you: and what did you say?

I just say: what's wrong with me? and you laugh, like you don't get the joke, answering 'Today? I don't know, your problem is that you're way too sexy, Thomas, every girl in this library looks at you; your girlfriend's going to have a rough time whenever you get one; and you should get one, because there are so many girls here that just love you' and you smile, smile, smile, smile. And I know what's that smile for. That smile's for John because you said 'Yes, I want to be your girlfriend'. Who wouldn't? he's smart, he's calm, he's mature, he's got money - but he's not that rich, he's just an ordinary guy, with good manners and he loves you. I know he does. He's not gorgeous or sexy, but that's the point. He's ugly, he wears glasses, he has a big nose that fits him perfectly. And he's nice, that way. You love imperfections. And he can take care of you. He's the one that can take care of you in a perfect way...

So, what's the point of writing this letter to you? I don't know. I need it. I need to write down these things. I wanted to write you a nice letter about you and me, about us, but there's no real us. I love you, Emily. I really do. But I guess you don't love me the way I love you, so there's no point in sending you this letter. I won't. I just needed something like this to get off from my sad, depressed mood.

I fucking hate John right now, so much that I'm not attending classes tomorrow. I don't want to see his face in the campus - University is supposed to be the best thing from your entire life. Right now, it kind of sucks.

I love you, Emily U. I really do - love you.

once upon a weekend

2011-11-06T22:50:00.001+02:00

xD- I was in the mood of inventing some short dialogue and... well, warning here - you won't expect the ending * mwahahaha *

***
So one day this guy comes to this girl and asks her to marry him.
He says: Do you?
And she says: What?
He says: Do you want to marry me?
She says: Why would I?
He says: Well - he shrugs - look at me! I'm tall, I have nice black hair, beautiful green eyes, I'm handsome, sexy, hot, I'm apparently a bad guy and I have perfect teeth. Also, I'm rich and famous and I fucking love you.
So the girl says: Sorry, I like ugly, unpopular guys that seem bad but they are - apparently - good guys, I like guys without money in their pockets- apparently . I like that guy that comes to me with a flower and says: hello, beautiful so I'd ask: what? and he'd say: nothing, I just wanted to tell you how beautiful you are today, I just dropped by with this flower I stole from a guy's garden because I couldn't help myself, I was ashamed to appear in front of you without anything in my hands. And I'd say: dude, you shouldn't... and he'd say: oh, but I want to, you know why? and I'd say: why? and he'd say: because I fucking want to go out with you but I'm afraid you'll say no, so I just want to enjoy your smile now when I give you this flower, without thinking that in the second minute you're going to blow me off because I'm ugly, boring and madly in love with you.
Then the guy says: you read too many books and then you believe them.

*

After 3 years, those 2 meet again. The guy is still alone. He hasn't find another girl to love. He's still in love with the old one.
He sees her, he jumps over the street, runs to some garden and stoles an ugly-'anemic' flower and his face is all red. He fucking loves the girl.
When he sees her, he can't do anything but hide the flower. He's out of courage.
He: Did you...
She: Yes.
He: You did?
She: Yeap, I wrote a book.
He: And the guy?
She: He's in my book.
He sighs.
She: what's that?
He sighs again and gives her the flower.
He: All these years I just wanted to meet you again and tell you that I am so lonely without you and that I love you so much that I want to give you flowers everyday, I want to hold your hand, I want to whisper nice words in your ear and I want to fucking tell you "you're beautiful" not because I think you are, but because you mean all this fucking deal for me.
She blushes.
She: Whaaat?
He: I read too many books now and I start believing in them.
She: nah, in my books, guys like you always love girls like me.
He: in my books, girls like you never marry guys like me.
She: and in reality...
He: you're going to say : yes, I do.
She: nah, in reality, I'm A lesbian.

Eu şi amanta lui

2011-11-06T22:47:00.000+02:00

Eu şi amanta lui

Marcel Prèvost

Eu şi amanta lui este ultima carte pe care am citit-o ( vineri, 4noiembrie ) – este, de fapt, o cărţulie, căci nu numără nici 200 de pagini, ci vreo 192 şi nu este cine ştie ce complexă, însă mie mi-a plăcut atât de tare încât vreau să fac un post despre aceasta.

Un lucru amuzant pe care aş vrea să îl scriu încă în primele rânduri este referitor la titlul cărţii. Ştiu că nu găsiţi nimic amuzant în acesta; nici eu, de altfel, căci îmi place foarte mult, însă Simona ( colega şi prietena de la care am împrumutat micuţa carte ) îmi spunea ceva despre acest roman, intitulându-l „Eu şi amantul ei” sau ceva de genul, ceea ce mă amuza profund. Apoi, dându-mi cartea şi când gândeam în sinea mea, în capul meu ( gândesc, se pare ) despre titlul cărţii, îi spuneam, inevitabil: „Eu şi amantul lui”... ceea ce, de altfel, era pe atât de sâcâitor, pe atât de amuzant – şi dacă aş putea să îmi transpun aici zâmbetul, aş face-o. În orice caz, din cauza cuvintelor acestora puse aşa întortocheate, ies numai prostioare de la mine cu semnificaţii nu la fel de... „inocente”, dacă ai putea spune că un astfel de titlu este inocent.

Trecând peste referirea strict personal asupra titlului, mă vii referi mai departe la... carte? De parcă nu aş fi făcut acest lucru şi până acum, aş vrea să menţionez faptul că la început, primele pagini, de fapt – o bună bucată din început, căci având în vedere lungimea cărţii, începutul de care vorbesc eu este chiar „mare”. În orice caz, nu mi-a plăcut de nicio culoare, mă enerva şi din cauza faptului că citisem cu câteva zile înainte Manon Lescaut (de Abatele Prèvost ), eram oarecum dezamăgită şi nervoasă pe carte şi stil, imaginându-mi că voi întâmpina aceleaşi elemente oarecum „neplăcute” de care mi-a fost dat să mă ciocnesc şi în cartea menţionată mai sus... am fost bucuroasă când, înaintând, am realizat că nu este acest lucru, ci doar că naratorul/personajul-narator ( căci este naraţiune la persoana I ) nu punea accent pe acele elemente şi evenimente şi păreau „grăbite” din perspectiva mea de cititor, de outsider – deşi nu se voia decât o referire cât mai redusă asupra elementelor care nu erau prea semnificative în ceea ce privea subiectul principal, iar autorul ar fi vrut să vorbească în totalitate numai despre acel aşa zis subiect principal, ce îl măcina şi era, la drept vorbind, o confesiune „total sentimentală” a personajului-narator... mi-a dat impresia, într-un anumit punct, că dacă s-ar fi putut, nu ar fi făcut nicio altă referire decât la evenimentele „esenţiale” ( ceea ce, de altfel, nu ştiu cât de bine ar fi fost ). Oricum, mă bucur că m-au înşelat acele prime pagini, acel început şi că am înaintat cu cititul, pentru că... înaintând, am dat peste multe pasaje care mi-au plăcut, sentimente care m-au tulburat, personaje destul de interesante şi citate pe care nu am putut să nu le extrag, laolaltă cu nişte replici interesante şi atitudini efemere, combinate şi cu ultima pagină pe care, crezând sau nu asta, o ador şi mă întristează mai mult decât multe lucruri în acest moment (este ciudat pentru mine să spun că mă întristează un astfel de final care, în mod normal, nici nu mi-ar fi atins „corzile sensibile ale inimii şi sufletului”, dar având în vedere aşa zisa instabilitate emoţională şi, în fine, caracterul foarte sensibil al propriului meu suflet din ultima perioadă, multe lucruri de acest gen tind să mă ... cutremure, ca să spun aşa şi să mă înduioşeze. Lăsând la o parte alura sentimentală şi prea personală pe care o înfăţişez aici, voi trece la următoarele mici referiri.

Nu aş vrea să vorbesc despre fiecare personaj în parte pentru că nu au fost atât de complex caracterizaţi ori interesanţi, ori... vrednic de făcut vreun comentariu prea amplu asupra lor. Pentru mine personajele se înfăţişează, aşa cum este şi normal, într-un „triunghi amoros” atât de tipic şi uşor de dedus din titlul cărţii. Pentru mine, ei nu sunt decât nişte „bieţi îndrăgostiţi” care în cele din urmă au ajuns să sufere, cum era şi inevitabil având în vedere coborâşurile şi urcuşurile acestui curent, dragostea... Robert Moret ( ce nume frumos a putut să dea autorul acestui personaj! ) nu mi se pare a fi un al treilea personaj nedorit şi a cărui dispariţie este necesară, ci... dimpotrivă. Este, într-un anumit punct, elementul declanşator al suferinţei, dar şi al fericirii şi dragostei celorlalţi doi, Sophie şi Antoine. Ei, în dragostea lor, nu s-au putut detaşa niciodată de spiritul lui Robert Moret, chiar dacă acesta era mort pentru a lăsa cală liberă oricui, pentru că viaţa lui nu mai era nici necesară şi nici potrivnică, nici pentru acesta, nici pentru ceilalţi – poate că acesta a fost destinul lui, să zicem, dar totodată Antoine şi Sophie, cum este şi normal într-un astfel de roman, nu puteau fi fericiţi. Robert era mort, în sfârşit se căsătoreau, căci consimţiseră să nu facă nimic, să nu se apropie unul de celălalt în niciun caz cât era acesta în viaţă... au trăit fericiţi. Antoine o suspectează pe Sophie că ar fi ajutat la moartea lui Robert, doar pentru că ar fi vrut să îi aline suferinţa, desigur, sau să îşi aline propria suferinţă şi mai degrabă a suferinţei lui Antoine, care o dorea, o voia lângă el şi o iubea, dar îl iubea, desigur, şi pe prietenul lui cel mai bun ( cum afirmă personajul la un moment dat „la fel de mult precum îl iubeam şi pe tatăl meu” ). Şi totuşi... această suspiciune este tocmai elementul declanşator al despărţirii lor, a prăbuşirii mariajului lor. Sophie îi mărise doza de calmante lui Robert, la cererea expresă a acestuia, pentru că voia să sfârşească orice legătură cu această viaţă... materială. Aceasta acceptase... în urma mai multor „divergenţe”, în urma unei discuţii din „salonul purpuriu”, soţii se înstrăinaseră, nu se mai cunoşteau, nu se mai atingeau, nu mai erau unul al altuia, deşi sub convenţiile sociale, erau tot căsătoriţi, erau tot împreună şi nu se certau. Şi totuşi, exista o tăcere „imperturbabilă” între aceştia, un pod pe care niciunul nu mai putea să îl treacă. Ce era de făcut acum când aflaseră adevărul? Antoine să se ierte, să o ierte, ea să îl ierte pe el... şi ar fi putut, oare, să reia legăturile? Tonul review-ului meu intră în declin, dar îmi revin (căci am fost –iar-prinsă emoţional în această... poveste ). Nu se mai putea face nimic în legătură cu această situaţie, pentru că aşa cum îşi face confesiunea şi personajul narator, Antoine, el dacă ar fi fost în locul lui Sophie, nu ar fi făcut niciodată aşa ceva, chiar dacă ar fi stârnit supărarea lui Robert Moret, prietenul lui cel mai bun, pe care îl iubea enorm, nu ar fi avut niciodată nici forţa, nici inima şi nici... perceptele morale/ţinând de educaţie, aici, să facă ceea ce a făcut Sophie, să îi grăbească moartea la cererea suferindului. Aici intervine, pentru prima dată în relaţia lor, elementul contradictoriu de opinii, dar radical, distrugător, ce nu mai dă nicio cale de întoarcere şi duce, în final, la despărţire, la ruptura căsniciei şi a dragostei lor.

Relaţia Sophie şi Robert este diferită de relaţia Sophie şi Antoine, desigur, cum va fi şi un citat într-un anumit punct, scris mai jos, în care se afirmă faptul că femeile sunt diferite în fiecare „iubire”... dar, oricum, şi în ordinul sentimentelor, există o diferenţă radicală între ceea ce simte Sophie pentru Robert şi ceea ce va simţi, apoi, pentru prietenul cel mai bun al lui Moret... De altfel, şi cei doi o iubesc diferit pe această femeie, şi totuşi, diferenţa constă doar în personalitatea fiecăruia şi sentimentele cu note distincte, să zicem, dar pentru fiecare ea este „acea femeie”, „femeia”... Este interesant într-un anumit punct cum ei doi ajung să o iubească pe aceeaşi femeie într-o manieră la fel de „disperată” şi totuşi autorul narator nu face nicio referire prea accentuată, poate doar abstractă, asupra acestui fapt – ne rămâne nouă, cititorilor, să facem anumite... presupuneri. Şi apoi te întrebi, ca şi cititor, pe cine a iubit mai mult? Ca prieten, mentor, ca om pe care îl admira şi sufleteşte vorbind, Sophie l-a iubit mai mult pe Robert. Dar ca amant! Ca iubit! Ca soţ! Ca pereche, „fiziceşte” vorbind, l-a iubit mai mult pe Antoine, căci cei doi erau diferiţi în mintea Femeii şi sufletul/inima ei. Sau poate că e doar nebunia mea de cititoare şi romantică incurabilă. De aceea, ultima relaţie era... imposibilă, grea, apăsătoare, căci Robert avea să dăinuiască întotdeauna, între cei doi nu mai putea exista o existenţă plină de dragoste, de amor, de eros, ci doar o viaţă paşnică, amicală – dar asta nu corespundea cu ei, cu pasiunea de odinioară şi iubirea ce îi stăpânise... împreună, acest tot era mort. Doar despărţiţi mai puteau trăi această iubire, odată cu dorinţa şi suferinţa precedate de toată concluzia tragică.

În această cărţulie întâlnim multe sentimente şi multe idei, poate măreţe, poate minuscule, dar idei... De altfel, este prezent şi elementul „educaţiei” căci personajele sunt diferite, în natura lor, din pricina părinţilor, societăţii în care au trăit, persoanele ce le-au influenţat, educaţia ce au primit-o şi evenimentele prin care au trecut, şi aşa mai departe. De asemenea, referirile la război, deşi nu au fost ample şi nici prea bine accentuate, căci nu erau subiectul principal, au fost interesante şi elemente declanşatoare în anumite puncte – aici se observă subiectivitatea, căci mă interesează mult subiectul celor două Războiae Mondiale şi romanele scrise pe tema acestora, mai ales dacă îmbină şi un element al dragostei... Cartea are tot ce îi trebuie, deşi nu este complexă, are şi un element dizgraţios, chiar – începutul, care – personal, cel puţin – m-a enervat, iritat teribil. Dar această carte nu este o carte complexă a amanţilor, neapărat, a trilogiei sentimentale/amoroase, a trei oameni care s-au „luptat”, spiritual vorbind... această carte este o poveste a dragostei, a suferinţei, a eveneimentelor, e o poveste a unor oameni ce au iubit, a unui om ce a murit, a altor doi ce nu au suferit fizic, ca cel de-al treilea, ci au avut parte de ruptura „radicală” de viaţă, care era iubirea lor, fiind încă vii. Cartea este o poveste a sentimentelor; iar pe mine m-a vrăjit nespus.

Voi scrie şi citatele pe care le-am extras, căci mi-au plăcut prea mult pentru a mă abţine.

Îţi mai aduci aminte pasajul din Heinrich Heine, unde, privitor la Gottingen, spune că e un oraş cu trei mii de locuitori „printre care se află şi câteva suflete...”? Ei bine... în grupul în care te afli tu şi scumpii tăi tovarăşi, bărbaţi şi femei, se găsesc desigur şi câteva suflete.

Războiul a fost realitatea vieţii de cinci ani de zile pentru milioane de fiinţe umane.

Contemporanilor care spun că sunt plictisiţi când li se pomeneşte de război, tinerelor generaţii care habar n-au de el, le pot declara din proprie experienţă „că am făcut războiul”. Tranşeele, reţelele de sârmă, măcelăria sectoarelor, gazele mortale, membrele smulse din corp, creierii care ţâşneau din ţeastă, abdomenele deschide, sângele, moartea, nu sunt o invenţie de gazetari sau o temă de romane.

Ea a îndepărtat de mine toate dorinţele ambiţioase care n-ar fi însăşi ea. E tot ce vreau şi n-o vreau decât pe ea.

Iată în sfârşit, gândii eu, iată o femeie pe care o pot găsi grumoasă, pe care o pot privi, căreia îi pot vorbi cu plăcere. Şi această femeie, în afară că firea ei este dreaptă şi sinceră, aparţine celui mai scump prieten al meu. Ceea ce-mi interzice orice încercare galantă. Mi-o interzice, şi slavă Domnului! mă scuteşte de ea.

Oare mp minţeam pe mine însumi? Nu. Dar pe când gândeam hotărât şi sincer: „Totul se va sfârşi...” instinctul dragostei prostesta în mine şi şoptea: „Ba nu... totul începe abia...”

Fireşte, experienţa pe care am avut-o cu celălalt sex m-a învăţat să cunosc că o femeie nu este aceeaşi cu doi vărbaţi deosebiţi cărora le aparţine, fie în acelaşi timp, fie succesiv.

Mi-e teamă de noapte, nu de spirite, ci de gândurile mele. Ca şi cum gândurile mele încătuşate ziua de voinţa-mi fermă, şi guvernate de raţiunea mea lucidă, ar fi lipsite în întunericul nocturn de orice putere de stăpânire: noaptea gândurile mele capătă un fel de însuşire imaginativă, o ascuţime, o combativitate ciudată, care luptă împotriva mea şi sfârşeşte prin a mă învinge.

(...), nu m-am întins niciodată fără frică pe culcuşul meu alături de patul Sophiei, şi, ridicând braţul meu până la ea, adormeam strângându-i degetele într-ale mele.

-Ştii, zisei caporalului care era cu noi, sunt nemţi.

El răspunse:

-Ce-mi pasă... Lasă-mă să dorm.

Mai târziu, întâlnind-o pe Sophie, aflai că puteam să sufăr prin prezenţa unei femei care nu-mi aparţinea: dar sufeream pentru că nu era a mea, iar nicidecum pentru că era a altuia.

Astăzi puteam tolera momentan ca acest trup să se fi retras de la mine, deoarece nu aparţinea nimănui; dar reluarea spiritului mă ofensa ca o trădare, pentru că altul îl poseda.

(...) o mână lunecă sub braţ, degetele se îmbrăţişează.

Domnie efemeră: Când o femeie s-a dat câtva timp întreagă, oricât de puţin ar retrage din ceea ce a dat, tot darul se află în primejdie.

Care femeie fericită prin dragoste stă să analizeze fericirea ei? Bărbatul care i-o dă este primul printre bărbaţi. Nu există gând de comparaţie: el este regele...

Nu mai suntem nici unul, nici altul, aceiaşi admiratori orbi, dar suntem aceiaşi amanţi.

Când aceste două fiinţe predestinate se ţinură de mână, ştiind că aceste mâini, odată despărţite, nu se vor mai atinge probabil, ochii bărbatului adânciţi în ochii femeii recunoscură îi ei o tulburare pe care el o cunoştea bine. El şopti:

-Dar... mă iubeşti...

Ea făcea semn că da şi înduioşarea ei era la culme.

-Atunci, zise el, rămâi?

Ea îşi trase mâinile dintr-ale lui.

-Te iubesc... pentru că plec...

*

2011-11-01T18:44:00.002+02:00

Damn I'm sad. It feels like shit. lol.

*

2011-10-30T22:57:00.004+02:00

What I got to do to make you love me?
What I got to do to make you care?
What do I do when lightning strikes me?
And I wake to find that you're not there?

♥.♥.♥

this song kills me. literally.

2011-10-29T01:55:00.003+03:00

Există, în sfârşit, o oră care îmi place şi mie din toate punctele de vedere la şcoală. Am început să facem literatură universală with another teacher, that simply rocks ( from all points of view, I guess). Facem un fel de "book club" din oră, ca să zic aşa, noi citim anumite cărţi and well we talk about them. Pentru vinerea asta am avut de citit Nora de Henrik Ibsen ( you know, piesa de teatru which was pretty okay ). Now, I am not really fond of this kind of literature (it's only mere subjectivism ), dar a fost interesant faptul că am discutat şi discutat şi discutat despre tema aceasta till... well, până la epuizarea orei de curs, pentru că eu aş fi putut continua să mă refer la tipologii, la personaje, la temele piesei de teatru and la whatever it was asked - cred că am fost atât de prinsă în oră încât nu mai dădeam şansa şi altora să vorbească, nu că asta nu ar fi o regulă generală when it comes to me, dar în orice caz... mă simt puţin nepoliticoasă, dar nu afectată : )

Ora e cea mai tare posibilă, mai ales când profa vine şi ne dă hinturi despre goodreads, gosh nu credeam că o să prind ziua asta în liceu când profa de literatură o să vină să ne zică cât de drăguţ e site-ul goodreads şi ce recomandări şi reviewuri şi concursuri ca lumea găsim pe acolo. She's simply... I don't know, find a good word and write it here. I just like her so much I can't thinking about literature class şi mă bucur atât de mult că am şi eu, în sfârşit, o oră preferată din toate punctele de vedere, încât nici nu ştiu cum să îmi mai exprim.... încântarea. Spuneam, adesea, că materia mea preferată e X. But, really, nu a fost niciodată în... totalitate, let's say. It was school, îmi trebuia notă, adesea mă mai enerva şi aşa zisa materie preferată; but now it's so completely different şi vorbim despre unul dintre lucrurile care îmi plac cel mai mult în viaţa asta, books/reading so I can't stop feeling excited and happy and overexcited and I'm being flowed with happiness over and over again. - and I think I might be exaggerating a little bit right now, not that I care or give a fuck about anything at all.

The teacher rocks as well because she says some words in English once in a while, that kills me! - îmi aminteşte de dăţile când am blocaje lingvistice în română şi mai pun câte un cuvânt în engleză * laughs * only to get rid of any problems, lol - desigur, să nu comentăm ( comentez, adică ) neverosimil mai departe, e off topic.

_
În rest, şcoala e okay. Nu am timp să mai fac ce îmi place, adică să citesc, să pierd vremea, să văd filme, să mă uit la anime, să mă plâng... I'm like... busy, you know and tired, really tired şi cred că ar trebui să merg, pur şi simplu, să dorm, it's weekend after all!

Ce am mai citit şi eu lately? Well... let's see, am terminat Moromeţii, între timp am citit şi Nora, apoi am citit Visul de Emile Zola, o cărţulie interesantă, oarecum okay şi cu un plot destul de bun, dar întinderea cărţii atât ca stil, mărime, detalii şi caractere ale personajelor nu este nici promising şi nici prea worth talking about. Mi-a plăcut, a fost drăguţă, but that's pretty much about it. Cred că voi face un post special pt. Moromeţii, or at least I hope I will, pentru că primul volum mi-a plăcut foarte mult! deşi al doilea... well, it was okay. Astăzi am citit the short story of Daisy Miller de Henry James care mi-a plăcut şi vreau să citesc The portrait of a lady, dar să văd de unde fac rost de carte. I want to read a lot of things.
Azi mi-am cumpărat şi Persuasiune şi Northanger Abbey ( ambele romane într-o singură carte ) - de Jane Austen ( prin colecţia Click pentru femei, preţ foarte rezonabil şi coperţi extremely cuuuuute :3 ) - am citit cam tot în afară de Persuasiune ( adică Mândrie şi Prejudecată, Emma, Mănăstirea Northanger, Parcul Mansfield şi Raţiune şi Simţire- care este şi favorita mea )

*
Oh and next time, la ora de literatură universală, discutăm despre The Picture of Dorian Gray ( okay, la cererea/propunerea -mai degrabă, expresă a mea. I mean, chiar vreau să vorbesc despre cartea asta pentru că I didn't get the right chance to do it until now ( cu excepţia posturilor mele referitoare la carte şi film, but ... well, apparently that's not enough for me) - de abia aştept să discut despre Lordul Henry, my favorite character from all times and ages and typos.

Till next time, vă las înfriguraţi pe acolo, căci mie una îmi este frig de-mi dârdâie şi oasele... well, nu că ăsta ar fi a tremendously big deal, dar whatever, şi închei micuţul post foarte informal, la întâmplare şi totuşi... excitingly personal, cu o melodie.

http://www.youtube.com/watch?v=c0SrxSMHDmE&ob=av2e

something to believe in

2011-10-26T21:47:00.000+03:00

N-am uitat că îmi place toamna. Şi nici nu mi-a trecut dragostea pentru acest anotimp. Şi-acum, când trec prin parcul de la şcoala5 din orăşelul ăsta anost şi enervant adesea, îmi vine să mă opresc pe-o bancă, să stau acolo printre frunzele căzute pe jos şi să privesc copacii. Mda... culorile toamnei sunt culorile mele, atmosfera de toamnă e atmosfera mea... viaţa din anotimpul ăsta mi se potriveşte perfect, să zicem. Mă regăsesc, chiar dacă mă întristează adesea, totodată mă fascinează şi mă dă peste cap din toate punctele de vedere. Mă gândesc şi chiar nu ştiu de ce iubesc aşa de mult toamna; dar ştiu că iubesc anotimpul ăsta - şi mă bucur pentru asta.

Chiar dacă e un post creepy, am pretenţia că sunt considerată şi acum destul de weirdo încât să nu mai stârnesc aluzii răutăcioase, cu care de altfel sunt obişnuită şi mă amuză... hmmm, maxim.

Toate cele bune pe aici; oboseala specifică elevilor clasei a 12a, stres maxim, timp liber mai deloc, de abia aştept să pun capul pe pernă şi să dorm.

today's

2011-10-25T16:23:00.000+03:00

Stupid people all over the world! thank you God!

*

Azi am fost cu capul în nori, full of energy and all that bullshit. Maria even asked me: what's happened to you? you look so fucking happy. the thing is, i don't have any reasons to be happy, neither to be sad, I guess. And I kept singing, in a low voice,
ALL YOU NEED IS...

love

♥

all you need is love.

all we need is love.

all I need is... love.

♥.♥.♥

there's nothing i can do, heartbroken or not, I'm still the old, strong and romantic R.T. Whatever happens, it's just me.

Buh, I sound freakly touchy right now, grrrr.

but still,
all WE need is LOVE.

*

2011-10-23T00:52:00.000+03:00

Someone told me once that when it ends... it won't end good. It's going to end in tears. He told me that because it ends, it means something went wrong. Ha-ha-ha, I hate it when other people are right.

laughter or whine, all the same.

2011-10-21T19:45:00.001+03:00

laughter or whine, all the same right now.

of course, I'll be foolishly crying... for a while.

Certain Somebody

2011-10-20T17:46:00.002+03:00

Certain Somebody

There has been, once, a girl I liked. I could see her all the time, on the street, at school -

She was the most beautiful person I have ever seen. She had black and long hair, sparkling green eyes and amazing white skin. Her face was so nice that whenever I looked at her, I couldn't turn around, even though I tried. Her little ears, her adorable nose, her feminine mouth... all of those could make me go crazy every single day I saw her.

She was elegant, she had delicate gestures. Her voice was the sweetest I have ever heard. Everything she spoke out was either cute or lovely and encouraging. I have never heard her say something ugly or insulting. She looked equally at everyone. She had the nicest look I have ever seen.

She was the only one I saw... only her look, her body, her face, her beautiful legs and hands, her bright eyes... And herself, looking at somebody else.

The heart beats I had and the love I kept for her, were unimaginable long, undying and worthless, because she never looked back to me.

She lived vis-a-vis my door, I could see her every morning when she walked down to school. Sometimes, I was just behind her, walking step by step, tryhing to lower down my accelerated breath and wanting her too turn her face around. She never tried to face me, though I think she might have noticed me.

Maybe she just ignored me, not wanting to hurt my feelings. That's the conclusion I got, after all these years of loving her and longing her to look back to me.

At school, we took several courses together, like English Literature and French - she never said hi, neither did I. I was too afraid she would answer me the same way she does with other people. She said hi to everyone she knew or everyone that saluted her. And she saluted them in the same way, every single day, with a bright, wonderful, cute, adorable and encouraging smile printed on her face. That smile was so shining that everyone would turn around to see it - she had a good presence. She was one of those persons that everyone liked, but that no one cared to take care of, no one wanted to ask her our.

She was too good to be true. Everyone wanted her, nobody dared...

I was Nobody.

'Hello, Arisa' I would want to say to her, every morning, when I saw her. I couldn't, my legs would start shaking and my hands would start sweating and my heart would start beating so fast that I couldn't even say one freaking word. All I could do is watch her, while she walked by me, without even looking at me. Without smiling at me. Because she didn't know me or she didn't want to know me. I wonder how she saw me, how or who I was in her eyes. I'm inclined to say she's never noticed me...

And now, I won't ever be able to find out, will I? She's gone. Gone forever, lost from my hands, because as there will always be a Nobody in the story, there will also be a Somebody. Someone that doesn't care as much as a Nobody. Somebody that just 'dares'.

A tall beefy guy, with a handsome body and look, with big and protective hands, and with a cute smile bonded on his face. He had it all a girl could ask for, like in the story. Only that the girl isn't superficial, and the guy isn't superficial either. He's just a guy that happens to look good. He's shy and he likes her and he forgets about his timidity around her. He blushes, hell he does, and she likes him. She likes cute guys.

She doesn't like boys like me, with a rough look on their faces, with a tall and skinny body and who's so in love that doesn't dare anything. I want her to love me as much as I want to keep breathing. Sometimes, when it's night and dark and I am alone in my room, I stay close to the window and look at her house, all lighted up. And I see the guy's car parking on her lot, they are going out of the car and they kiss in a very natural manner. My body, my soul, my mind - all of those are put on pause, there's a button in myself that it's automatically pushed when I see her. The world stops, my brain stop and my heart seems to be the only one functioning, but abnormally.

I feel like crying, but there are no tears in my eyes. I'm not that sentimental. I just feel the love in my own veins! I feel like there's no blood flowing through my body. Only this malefactor love that keeps its crawls over me.

Arisa walks into the house, she closes the front door and I know she's going upstairs now, after she'd say hi to her mother that's still in the living room, verifying her documents for tomorrow's meeting. Her father isn't home yet, he's at work... and her little brother is sleeping, afther he'd play some PC game and is too tired to keep playing. She just walks to her room, colappses on her bed and watches the ceilling, thinking about God knows what, not knowing I'm here and I'm thinking only about her - that she's the only fucking person that I can think about.

I don't know if she's on her bed right now. I know nothing about her family, I'm just imagining thing. I just joke around, I think she has, somehow, a happy family, with a rough father that cheats on her mother, but they don't know that. Her mother is a worker, but a good mother as well and she's happy to have been born in that family.

I don't know, maybe it's trued. Or maybe not.

The only thing I know it's true is my love and me - staying here right now. I don't even know if she's as cute and beautiful as I see her. Maybe she's so ugly that that's the reason people won't ask her out more oftenly. And maybe her guy isn't as cool as I see him. Maybe I'm just caught in some reverie and I won't open my eyes. Maybe I just want to see her so perfect...

That's only bullshit. If that was a reverie mood, I could have her, I could tell her everyday I love her, keep her hand in mine and whisper nice words in her ears. Fuck, I long for love, for the mood of being in a relationship with her so much that I can't see anybody else around me.

It's already morning. I don't know I've fallen asleep in my bed. I'm still dressed in the clothes I wore yesterday. I just get up, take a shower, take new clothes on and I don't bother about breakfast. I go back to my room and look at Arisa's house. She hasn't left it yet.

I'm going to say hi today. I will. Sure I will. I have to. It's my only chance. If I don't say hi today, I never will.

'Eat something before you leave, Savage!' I hear my younger sister shout, but I just nod.

'Nah, I'm not hungry, Julia. Want me to give you a ride at school?' I ask her, while she stays in the kitchen, at the table, eating something.

'You never use the car, you gambler. I walk to school every day and there's no change today.'

Mother has left to work already. Father isn't home for sometime now. He's going through a divorce with mother. My older brother just leaves the house. He's going to University early today.

Those are only details I see everyday. Julia is only 13, but she manages things better than everybody else here.

'Lock the door before you leave!' I tell her, but she knows that.

Arisa is on the street, at the stop light. WIll I be able to run over there, before the light's going to turn green? I am, because I'm already running. And I stop, only when I'm just right beside her, looking at her... and her short hair. She had a haircut. She's beautiful, she's more beautiful this way than with her long hair. I like it so much, I blush. I want to say hi. I have to.

The light changes. We start walking. My heart beats so fast that I almost need to stop walking, only to calm down.

But I can't do that. I have to keep my steps synchronized with Arisa's. That's the only right way I know. That's the only way I know.

1, 2, 3, 4... come on, say 'Hi'. Nothing bad can happen. She'll say hi back to you... eventually.

We are in front of the school right now. I'm glad that her boyfriend won't walk her to school in the morning. I'm glad he's not attending the same highschool we are...

I'm glad today, but Arisa doesn't seem so too. She's down. She's sad. Her eyes aren't bright. Her hair cut looks weird, on a second look. She's cut her hair with her own hands, I imagine... but why? And I can't stop looking at her, even though people are around us and they can see the way I regard her.

She's walking and walking, and I keep my steps at a little distance from hers. My heart is going to stop, every minute now...

'Hey, Arisa!' I hear myself say, out of nowhere, even though I'm not really close to her. She turns around and looks at me. She points me. She knows who'd said hi to her, she knows my voice, she knows me. I can read all those things on her face.

'What, Savage?' she asks, not bothering to say 'hi' at all .She knows my name. I don't stop, even though my heart beats faster than ever. She doesn't have a big smile on her face right now, even though I've seen her smiling at others. Looking at me, she seems so natural and honest, that my entire body and blood melts.

'Your new haircut... it looks good on you'

Words flowing through my mind: I want you, I love you, you're the only one I think about, you're beautiful, you're gorgeous, I want you, I love you, you're the only one I care about, I want to protect you, I want to kiss you, I want to hug you, I want to see you everyday, I want to say hi everyday, I want you to notice me... I dared.

Even though there are so much things to say to her, that's the only line I can shout. She smiles now. A different smile, it's not big and it's not printed on her entire face. It's gentle, honest, sad.

'Yeah, thanks.'

There's a big pause... She wants to say something else, but she stops.

She wants to turn around, but I know I can't take this anymore. Why does she know my name? I don't know. I don't care. Why is she so beautiful? I don't know either. Why do I love her so much? I think I've been born to only love and care for her.

'Wait for me, we have Literature right now'

So she stops, waiting for me. I don't know what to say when I get next to her. I won't think about it either.

'Why did you cut your hair?' I ask her, in an instant.

She points out the entire highschool.

'I just needed a change, you know' she answers and I wonder what's that supposed to mean.

Guess what, Savage... today you've changed from a 'Nobody' to a... 'Certain Somebody'.

today

2011-10-19T12:42:00.001+03:00

M-am tuns! Well, nu chiar aşa de scurt precum în poza din postul anterior, and well it's a lil bit different, but I like it.

În orice caz, azi este balul - and I'm a bit lazy when I think about it, nu am nici cel mai mic chef, but who cares? Sper să fie okay, probabil şi puţin obositor, o să stau mult pe acolo şi o să privesc, de data asta 'din culise' ca să zic aşa. Nah, privilegiul celor de-a 12a care s-au implicat, dar tot mai fain e să priveşti din sală .Well, but the thing is that ... am tot văzut la repetiţii ce se face, so it's not a big deal. I hope all the thing's going to go okay, pentru că am chef să termin odată cu toată agitaţia asta şi să... I don't know, nu că aş avea chef de şcoală, but şi agitaţia pentru bal e cam prea obositoare.
Şi apoi... şcoală, învăţat, bac... grrr. Asta e, trebuie să trec(em) şi prin asta.

So, whatever. I don't have anything new to share. Nici acum nu mi-a trecut răceala; schimbările de vreme nu mă ajută deloc - so, aş zice că e din ce în ce mai rău. De ce naiba nu se menţine şi vremea asta cât de cât constantă? ca să nu îmi mai treacă mie răceala ever, of course. Am tremurat zilele acestea o grămadă and I don't really care about that either, hehehehe....

Anyway, boring post, bored person.

pixie

2011-10-18T20:14:00.002+03:00

Vreau să mă tund... Pixie.

cam aşa - >

Edgar Allan Poe

2011-10-16T11:36:00.001+03:00

Edgar Allan Poe

El Dorado is the name of a Muisca tribal chief who covered himself with gold and fust and, as an intination rite, divided into a highland lake. Later it came the name of a ledengardy 'Lost City of Gold' that has fascinated explorers since the days of the Spanish Conquistadors. Many have searched for years to find the city of gold, but no evidence of such a place have been ever found. So just imagine a place filled with gold, El Dorado as an Empire, Kingdom, the city of a legendary golden king...

And that was only a minor (helpful) introduction, because I just felt like talking about Edgar Allan Poe's poems today. I just felt like reading some of them and ended up reading a lot more than I originally thought and also I enjoyed them so much.

His style of writing poems it's incredibly nice, at least as far as I'm concerned and I can connect myself to his writings, which is not very strange, weird or anything of the sort, but just kind of surprising that I can feel so good reading any English poems at all. I'm so stunned that I can't even believe I'm making this post.

My favorite poems are: Eldorado, Romance, Serenade and "To my mother" that's one of the most touching, thrilling, moving - or, whatever - poem I have ever read. It almost made me cry and I don't know how I actually could stop the tears. It's a very deep and interesting poem that made my heart thrill a little, or maybe it's just my creepy-ill mood, I don't know.

As far as I am concerned, I'm always ready to say : I like Edgar Allan Poe's poems and even though I haven't read all of them and I didn't read any other works of his but some poems, I can actually say that he has a nice style and I may be able to enjoy all he's every published.

* Edgar Allan Poe was born on 19th January 1809 in Massachusetts and died on 7th October 1849 - he was an American writer, romancer, poet, novelist and critic - he wrote poems and short poetry. He is best known for his tales of mystery and the macabre and is one of the earliest American practitioners of the short story. He's considered the inventor of "detective fiction genre". he is credited with contributing to the emerging genre of science fiction and was the first well-known American writer to try earn a living through writing alone, resulting in a financially difficult life and career. He was what could be called a "Bohemian" who died in misery.

Eldorado

Gaily bedight,

A gallantknight,

In sunshineand in shadow,

Hadjourneyed long,

Singing asong,

In searchof Eldorado.

But he grewold-

This knightso bold-

And o’erhis heart a shadow

Fell as hefound

No spot ofground

That lookedlike Eldorado.

And, as his strength

Failed himat length,

He met a pilgrimshadow-

“Shadow,”said he,

“Where canit be-

This landof Eldorado?”

“Over theMountains

Of theMoon,

Down theValley of the Shadow,

Ride,boldly, ride,”
The shade replied-

“If you seekfor Eldorado!”

I promise myself to look up his work and try to figure out if I like more of his work or only his nice, interesting poems.

grrr...

2011-10-15T08:44:00.000+03:00

Sunt răcită, strănut întruna, n-am chef de nimic, am ochii cât cepele, mă doare capul, îmi curge nasul, mi-e frig şi tocmai am păpat o supică de pui. O să-mi fac nişte ceai şi o să mă bag în pat, la ai mei în dormitor like always şi poate o să citesc sau o să mai scriu ce mai am de scris pe acolo,heh.

What am I currently reading? Parcul Mansfield, de Jane Austen. E febra Jane Austen în perioada asta * smiles* it's a good thing, though.

Haaaap-chuuuu!
Am nevoie de sănătate!

viorel şi motivul câinelui...

2011-10-13T21:53:00.001+03:00

După o zi încărcată la şcoală, cu repetiţii şi tot tacâmul pentru bal ( de precizat că am cam tremurat în sală după ce ne-am etalat momentul necizelat şi "nefinisat" în faţa tuturor, whatsoever, am tremurat, once again, în pantalonaşi scurţi şi tricou şi îmi dârdâiau toate cele, doar ochii ce se mai încălzeau din când în când... că deh, cine a zis că sunt boboci reuşiţi anul ăsta, nu a spus prostie mare chiar deloc... talentaţi unii din ei, seriously... vai, vai, am îmbătrânit ) în fine, am ajuns acasă cam pe la frumoasa oră 5, şi da eram plecată de la 7:30 de acasă, trezită de la 6:59, frumoasă oră... aşa îmi sună mie ceasul dimineaţa. Anyway, here and there, am transcris lecţia la istorie, cuz... well, whatever again şi am făcut nişte ordine/curăţenie whatever you want to call it, asta după ce am mâncat şi am vorbit la telefon with my dearest Chlo' cuz it has been a long, long while. Anyway, the thing is că după ce am terminat cu toate cele ce nu aveau nici cea mai mică importanţă, you could say, îi dau mesaj cu o problemă existenţială Mariei.

Şi cam de aici a pornit totul. Ne-am aventurat, aşa curajoase cum suntem, să ieşim pe frigul ăsta afară şi să mergem până la Denisa acasă ( btw, cum naiba că am bătut tot drumul până-n Peco pentru a realiza că părinţii Denisei erau prin vizită şi nu era frumos să bump in când oamenii erau ocupaţi cu ce făceau ei pe acolo, aşa că am scos-o 10 minute în faţa blocului, că nu se poate să baţi drum degeaba fără să vezi persoana în cauză ) ... şi dacă mă gândesc că toată afacerea a pornit de la caietul ăla pe care îl voiam de la scumpa mea Peach... well, yeah. În orice caz, ne-am aventurat în frigul ăsta ( mai mult eu, că eu's cea cu dârdâitul ) şi în cele din urmă am plecat şi de la Denisa, eu deja îngheţată....

După ce mergem câţiva paşi, observăm un individ foarte suspect care se ţine după noi. O umbră malefică se întrezăreşte pe o parte şi tinde să ne sperie atât de tare că... stai, am greşit fisa. Era doar un câine, cu limba scoasă şi ochi adorabili, mic, pufos, zbârlit, dar nu chiar neîngrijit... care începe să se ţină după noi. Nu, nu ştiam ce naiba vrea, nu aveam nici cea mai mică idee, dar aparent s-a îndrăgostit atât de tare de Maria, de parfumul ei sau pur şi simplu a confundat-o cu... well, cu stăpâna/stăpânul lui sau... well, eu rămân la teoria mea: omul, mai precis câinele, o cunoştea dintr-o viaţă anterioară şi acum că a regăsit-o, nu mai putea să îi dea drumul.

Cum am realizat eu că acel câine nu se ţinea după noi, cât se ţinea după Maria? Dacă se oprea aceasta din urmă, şi câinele se oprea, dacă mă opream eu era cu tragere de inimă, s-ar fi oprit, dar nu atâta vreme cât Maria mergea mai departe, nu voia să rişte să o piardă, huhuhu, şi doar se uita cu trişti ochi după prezenţa mea...

No, seriously, a fost foarte funny. Imagine that: eu şi my friend pe stradă, râzând în hohote pe la ora 9 or something of the sort şi un câine alergând după noi, fericit şi cu limba scoasă. Am decis să îl botezăm Viorel aşa... cum să spun, în mod spontan, asta i-a ieşit Mariei, şi poate că-i referitor şi la glumiţa aia, nu-i aşa ma cher? Anyway, the thing is that it was so funny I couldn't stop laughing. în cele din urmă, am convins-o ( de fapt, mai mult s-a oferit... ) pe Maria să mă ducă până acasă pentru că... just for the love of it, şi cum ea este cea mai devotată prietenă * laughs* anyway, sunt aia mică cea răsfăţată, you know me... în orice caz, cât timp noi ne-am mai oprit oleacă aşa, cam în faţa blocului pentru a ne lua la revedere şi, de fapt, pentru a termina micuţa conversaţie în care ne "angajasem", câinele s-a aşezat lângă noi, foarte comod, de parcă eram stăpânele lui... Frate, a fost atât de amuzant cum eu încercam să îl chem să vină după mine şi el se uita aşa ciudat la mine, gen: tu unde pleci? nu vezi că Maria este aici? doar nu te aştepţi ca eu să o părăsesc? îmi pare rău, nu pot să vin la tine! it was really funny... am încercat, zău, să îl debarasez de Maria şi să nu o mai urmărească... dar nu a vrut, nu a fost niciun chip, plecat-a fata, cât şi câinele a urmat-o....

Deznodământul, însă, nu este bătut în cuie... câinele a mers acasă cu Maria... până în scara blocului, unde tare ar fi vrut să intre şi cu ochii lui pufoşi, mari, sticloşi şi adorabili o priveau cu stinghereală pe biata Maria, deja înmuiată de comportamentul bietului câine... tare ar fi vrut el să intre după ea în scară şi tare părăsit, abandonat s-o fi simţit... dar asta e, legea junglei din oraş, ce să-i faci. Degeaba a schelălăit bietul câine, Maria nu s-a mai întors. Dar a fost băiat de treabă, până la scară a dus-o.

Ce ar fi mai epic decât întâmplarea în sine? Să îl găsească acolo şi mâine dimineaţă...

Povestea e chiar stranie, pe de-o parte, I can't really find an explanation. Interesting, anyway.

toamnă

2011-10-09T18:42:00.000+03:00

Nervi de toamnă

George Bacovia

E toamnă, e foşnet, e somn...
Copacii, pe stradă, oftează;
E tuse, e plânset, e gol...
Şi-i frig, şi burează.

Amanţii, mai bolnavi, mai trişti,
Pe drumuri fac gesturi ciudate -
Iar frunze, de veşnicul somn,
Cad grele, udate.

Eu stau, şi mă duc, şi mă-ntorc,
Şi-amanţii profund mă-ntristează -
Îmi vine să râd fără sens,
Şi-i frig, şi burează.

Şi-mi place când plouă neîncetat, şi mi-e frică, sunt tristă când nu mai burează. Aş vrea ca picăturile de ploaie să curgă ne-ncetat. N-aş vrea să se mai termine ziua asta de toamnă, când frunzele s-au lipit de pământ şi pomii s-au uscat, sunt trişti, sunt înfriguraţi şi mi-e frig, sunt tristă, vreau să citesc şi mi-e ciudă că am terminat deja Raţiune şi simţire, de Jane Austen, când cartea mergea atât de bine cu starea de spirit şi cu vremea de-afară. Îmi place acum Bacovia mai mult ca oricând, de parcă oricum nu l-aş adora ca poet şi toate poeziile lui mă fac să tresar şi mai privesc încă odată pe fereastră.

Da, e mohorât şi îmi displace, poate, şi mie când trebuie să fiu afară pe o vreme ca asta, să privesc feţe şi siluete triste, ca vremea, uscate, plouate, înfrigurate şi îngândurate pe stradă.

Dar din casă, de acolo de unde nimic nu mă poate atinge, cu picioarele şi mâinile îngheţate, cu o uşoară deprimare ce-mi este întipărită în stare, în suflet, în mişcări... acolo înăuntru, mai ales. Aş vrea să simt, să strig, să... să fac prea multe, şi totodată să mă reprim, să nu exprim nimic, să aştept, să stau calmă şi liniştită.

Dar n-am chef de nimic, decât să privesc pe fereastră, să stau, să mă afund în propriile gânduri, sau să citesc, să scriu aiurea despre gânduri, despre stări şi despre mine. E toamnă... şi nu-mi amintesc cum m-am simţit în ceilalţi ani şi nici nu ştiu dacă am mai fost vreodată năpădită de o asemenea deprimare.

Dar îmi place, la un nivel înalt, pentru că şi aşa simt că trăiesc şi-mi zic întruna, de când m-am trezit, ce greu e să fii fericit când cauţi şi vrei să găseşti şi te întrebi ce naiba este fenomenul... şi poate că e şi vina mea, dar poate că şi-a vremii... Şi cine ştie? poate că nu sunt singura adolescentă melancolică ce priveşte nostalgică şi visătoare pe fereastră, la copaci, la ploaia de toamnă şi vremea tristă, mohorâtă, plină de inspiraţie, deprimare şi totodată o dragoste şi grandoare ciudate, ciudate, ciudate... Mai ştii? poate că suntem cu toţii la fel, azi, prinşi în casă, speriaţi în această zi de Duminică de aspectul de afară, dacă am fi acolo, în mijlocul mişcării şi totodată elementului stagnant, puternic, ce domneşte pe străzile umede.

Din casă, nu devine doar acceptabilă, ci şi plăcută ziua asta.

Dar... dar ce?

Cel mai iubit dintre pământeni

2011-10-08T11:09:00.004+03:00

Cel mai iubit dintre pământeni

Marin Preda

Nu cred că am stat atât de mult la o carte, cât am stat să citesc Cel mai iubit dintre pământeni, a lui Marin Preda. Şi acest lucru, ironic, nu s-a întâmplat pentru faptul că ( prin absurd ) nu mi-ar fi plăcut cartea sau ar fi fost prea greoaie or nu ar fi fost pe gustul meu ( sau, în fine, orice alt motiv exterior şi worthless ) - nu m-am chinuit deloc să citesc cartea, mi-a plăcut la nebunie, însă din cauza altor factori externi ( fiind mult prea ocupată, sau prea obosită pentru a mai citi şi faptul că am cam fost plecată câteva zile and stuffs ) nu am reuşit să termin acest mare roman decât miercurea ce a trecut, oh! şi în sfârşit pot spune: Gata, gata! am terminat şi eu Cel mai iubit dintre pământeni şi a fost absolut genial!

Primele două volume îmi par total diferite ( în ceea ce priveşte stilul de scriere, să zicem, cât şi alura personajului narator ) în comparaţie cu ultimul volum, cel de-al treilea. Nu pot estima în părţi, cum a fost scrisă cartea, căci nu am volumele la îndemână, însă eu am avut cărţile în editura aceea românească, veche, cu trei volume acaparate în cărţulii aparent micuţe şi cu scris destul de îndesat şi multe-multe cuvinte pe o singură pagină. În primele zile mi-a dat bătăi uriaşe de cap, dar între timp m-am obişnuit şi chiar a început să îmi placă, oarecum, acel format.

Oricum, trecând de caracterul tehnic, format and stuffs, aş vrea să reiau ideea din paragraful anterior, aceea că ultimul volum a fost scris în mod diferit. Nu m-am documentat, din păcate, şi nu ştiu dacă au existat diferite pauze în scrierea romanului, sau nu, însă pot spune cu siguranţă că există oarecare diferenţe între primul şi al doilea volum în contrast cu cel de-al treilea, cel puţin aceasta este impresia pe care mi-a creat-o şi nu cred că o voi şterge/schimba curând, e pur şi simplu un fapt.

Evenimentele erau povestite în mod diferit, sentimentele prezente erau de o altă natură, întortocheate şi pur şi simplu mult mai fade, trecând de elementul concret prezent înainte cât şi faptul că până şi personajul narator părea altul, deşi era acelaşi, parcă avea dificultăţi în a se exprima în mod concret, trecea peste anumite fapte, trecea peste sine în anumite ipostaze şi parcă nu povestea tot ceea ce se întâmpla, era efemer în propria lui viaţă, de parcă ar fi fost un spectator afectat, dar nu foarte atent în descrierea a ceea ce a văzut că s-a întâmplat. Pot spune că l-am simţit absent în propria sa viaţă, pe acest personaj narator, Victor Petrini, în ultimul volum al acestui roman... Şi bineînţeles că explicaţia cea mai plauzibilă este Suzy Culala şi sentimentele născute pentru aceasta; şi totuşi, aici în mintea mea şi în impresia pe care mi-a dat-o, nu pot fi sută la sută sigură, tocmai din comportamentul lui Petrini, parcă este prea absent chiar şi în dragostea pentru ea. Afirmă că o iubeşte şi aşa mai departe, în modul lui, dar eu nu simt. Poate că ar trebui să simt, poate că nu şi doar mă înşel, însă dragostea lui pentru ea nu mi se pare atât de uriaşă şi capabilă de a-l răsturna din toate punctele de vedere. Sau poate că este, din contră, atât de mare şi puternică, adâncă, încât nu mai e capabil să o descrie.

Şi poate, iar, nu este decât dragostea aceea ce vine la final... aşa, efemeră, ca un vis, pe care ai aşteptat-o şi totuşi nu o poţi avea în totalitate, te distruge dacă o păstrezi.

Mi-a plăcut enorm incipitul romanului - a fost absolut genial şi dramatic. De aceea există un contrast excepţional între început şi final. Aş putea zice, printre anumite rânduri, că m-a dezamăgit finalul atât de fericit al romanului când eu mă aşteptam la ceva mai tragic; dar aş fi eu însuşi prea dură şi crudă cu sărăcuţul de Victor Petrini, având în vedere cât de multe a pătimit în viaţa lui: privat de libertate şi chiar de două ori, odată fiind sută la sută nevinovat şi în a doua ipostază... să zicem că a fost victimă colaterală, nu a vrut, dar s-a întâmplat... neavând cine ştie ce noroc în dragoste, batjocorit parcă de propriile sentimente, nefiind capabil într-un anumit punct să îşi păstreze meseria / profesia atât de dragă lui şi neputând, iarăşi, să îşi exprime ideile multe şi frumoase, filozofice, pe care le avea din pricina existenţei regimului comunist. Da, săracul personaj a pătimit mult prea multe pentru a fi privat şi de un final cât de cât liniştit, exagerând desigur numindu-l fericit. Şi totuşi, nu se poate nega: în contrast cu toate momentele nefericite şi chiar cu incipitul romanului, finalul poate fi considerat unul fericit; nu ideal, desigur, pentru că personajul nostru nici nu mai avea ideea unui final ideal, dacă ar fi avut aşa ceva vreodată. Pur şi simplu, să zicem, o consecinţă normală ,ce trebuia să se întâmple într-un moment sau altul...

Stilul mi-a plăcut foarte mult cât şi remarcile filozofice, au fost foarte interesante. Mult, foarte mult mi-a mai plăcut şi faptul că s-au descris atât de bine unele momente din perioada comunismului. Aşa, foarte simplist, normal, venind de la sine şi am descoperit unele lucruri pe care, să zicem, le auzisem deja, dar au părut atât de dure şi dramatice, la un moment dat, dar şi fireşti, în carte că nu am putut să nu le ador (oricum mie îmi plac referirile la comunism, cărţile scrise despre regim în ceea ce priveşte caracterul social, să zicem ) şi a adus un plus foarte mare părerii mele despre carte, fiind desigur subiectivism total. De fapt, nici nu am cum să nu fiu subiectivă cu privire la această carte, am adorat-o.

Sunt surprinsă din ce vine titlul... doar din ideea pe care i-o spune Suzy, nu îmi amintesc citatul exact şi fiind uitucă, mi-am uitat carneţelul de notiţe prin Alexandria, o să dau nas în nas cu el luni. În orice caz, îi spune ceva de genul: Ce faci, cel mai iubit dintre pământeni? Şi el se întreabă de ce este numit aşa, aceasta răspunzându-i: Pentru că eşti iubit de mine şi de fiica ta. A fost foarte interesant şi simplu, să zicem, foarte simplu, normal şi lipsit de cine ştie ce catadicseală. Acest moment este prezent în cel de-al 3 lea volum şi poate asta explică şi caracterul simplist al acelei afirmaţii, care de altfel ar fi fost, cine ştie, izbitoare. Oricum, mi-a plăcut şi ideea aceea, deşi nu îmi place cine ştie ce Suzy, ca personaj.

Motivul pentru care nu-mi place nu e prea sigur, pur şi simplu nu m-am putut mobiliza în a avea o oarecare simpatie pentru aceasta. Mă definesc în anumite ipostaze cu aceasta şi poate de aceea. Deşi nu semănăm în totalitate, eu şi personajul lui Marin Preda, Suzy Culala, suntem foarte asemănătoare, acest lucru scârbindu-mă într-un anumit punct şi făcându-mă să simt o imensă repulsie faţă de aceasta. Desigur, nu semănăm în totalitate şi nici măcar nu ştiu de ce o dispreţuiesc în anumite condiţii, nu îmi pot explica nici măcar mie, la nivel sentimental, să zicem, însă dacă spun că nu o pot înghiţi, este exagerat, doar nu vreau să mă mai definesc în ea, probabil. O consider o creatură foarte frivolă, egosită, distrugătoare într-un anumit punct şi... mă enervează şi caracterul ăsta al "dreptăţii" al ei, pe care de altfel îl găsesc şi la mine. Atunci când se punea problema cu ce să facă Petrini, să se predea sau nu, ea voia ca acesta să o facă pentru că altfel nu ar mai fi putut fi cu el, din pricina cărui fapt? că îi ucisese soţul, să zicem, de care el nici nu auzise până atunci şi fusese în apărare proprie, şi chiar pentru a o salva pe ea. Dar aceasta nu mai vedea nimic, să zicem, decât crima şi voia o oarecare dreptate, altfel nu îl mai putea privi în ochi, deşi îl iubea. Ce a zis când a fost întrebată că dacă acesta nu se predă, ea va spune ceva? A spus că va păstra tăcerea, însă că nu va mai putea fi niciodată cu Victor Petrini, amintindu-şi întotdeauna acel moment. Aşa se întâmplă întotdeauna cu săracul Petrini pe parcursul romanului, şi asta îmi aminteşte şi de relaţia lui cu Matilda, chiar mai complexă decât cea cu Suzy, în ceea ce mă priveşte, deşi cea de-a doua este mai distrugătoare pentru el, Suzy Culala umplându-i paharul până ce a dat peste lichidul din pahar...

Relaţia lui Petrini cu Matilda este una foarte încurcată şi la un anumit punct, foarte greu de înţeles. Petrini, desigur, o iubeşte pe Matilda foarte mult şi sincer eu aici am simţit fiorii ăia ai iubirii, foarte ciudaţi de altfel pentru că mi se pare că acest personaj iubeşte într-un mod aparte. Dar exista un fel de pasiune, fără delicateţe, să zicem, cum este prezentă în relaţia lui cu Suzy, existând aici total şi total alte niveluri - dar m-am referit deja la prezenţa unui fel de absurd în relaţia lor, nişte sentimente nu prea concrete, faptul că ei doi nu ştiu cât se potriveau, exista sentiment, nu neapărat şi atracţie, exista dragostea lui Petrini, nu perfect conturată, visurile lui Suzy, efemere, văzute din punctul de vedere al personajului narator. În ultimul volum, nu cunoaştem pe niciunul dintre ei, sunt aproape şterşi, trăiesc doar pentru ei şi în romanul lor, cititorul este privat de caractere concrete, vedem şi noi doar efecte efemere. Oricum, revenind la relaţia lui Petrini cu Matilda... a fost foarte complexă şi concret conturată; o relaţie de doi ani de zile, în timpul în care Matilda dorea să divorţeze şi era în proces, chiar, de fostul ei soţ ( cel de-al doilea, de altfel ) - dragostea lor atunci a cunoscut apogeul, vârful, etc. şi totodată, atunci când s-au căsători, într-un final, s-a spulberat magia. Nu mai era dragostea, erau doar ei doi, Victor şi Matilda, şi Matilda împreună cu toată gaşca ei, familia ei puternică, "tare în gură" dacă îmi permit să îmi exprim gândurile atât de vulgar, iar Petrini... cu familia lui compusă din mămica, săraca şi buna mamă pe care a batjocorit-o în adolescenţile sale, fiindcă era un adolescent turmentat şi tatăl lui cu care era pe jumătate certat din pricina unor lucruri, dar să zicem că momentan erau împăcaţi? Oh, ciudată combinaţie. Cert, dragostea lor a murit la căsătorie, deşi până atunci exista pasiune, exista concret, deşi există şi după căsătorie, numai că în alt mod, fără iubirea ce pusese stăpânire la un moment dat asupra lor. Ei puteau trăi multă vreme fericită, ca amanţi. Ca soţi, totul s-a distrus.
Aici se poate spune că apare şi Matilda ca un adevărat "motiv" pentru că aceasta a mai fost căsătorită de două ori înainte de Petrini ( şi al doilea soţ îi era chiar prieten lui Petrini, deşi nu voi mai intra aici în detalii, cei ce au citit cartea ştiu prea bine despre ce vorbesc şi nu o putem, oare, numi chiar o trădare din partea lui Petrini, faptul că a putut nu doar iubi ci avea soţia prietenului, acum fostul prieten?... da, poate fi numită o trădare dar şi o dovadă a faptului că iubirea este mai presus de orice, chiar şi de contşiinţa umană; având în vedere marele sacrificiu, poate fi atestată şi dragostea lui pentru Matilda, cât şi viceversa ). Oricum ar fi, Matilda, divorţând de Petrini, se căsătoreşte iar. Nici în a doua căsătorie nu găseşte armonie şi se desparte şi de acel soţ. Cum să nu fie un adevărat motiv?

De asemenea, se pune întrebarea, Matilda îl mai iubea pe Petrini, sau nu? s-a despărţit de el doar pentru că aceasta era mai bătrână decât el? în fond, aveau un copil împreună... şi totuşi, aceasta este o întrebare pe care fiecare o interpretează la nivel subiectiv. Matilda este egoistă, într-adevăr şi poate că îl mai iubea pe Petrini, dar nu o mai arăta, sau poate că tocmai aşa se manifesta ea. Nu voia, se prea poate, să fie căsătorită, poate nu putea suporta fenomenul. Este genul de personaj-femeie, din câte cred eu, care poate convieţui perfect cu un personaj masculin doar în termeni de amanţi.

Relaţia lui Victor cu părinţii lui nu este total ieşită din comun, ci definitorie. Am fost surprinsă la un moment dat de comportamentul lui faţă de mama sa, dar nu în perioada adolescenţei când se purta ca un nenorocit, ci atunci când a revenit la termeni mai buni şi mi-am dat seama că de fapt o iubeşte foarte mult, că nu este un ingrat şi că în acel moment nu era decât neştiutor, fără experienţă şi... cine ştie, poate chiar şi de fapt sigur foarte imatur. De aici se poate să fi pornit toată călătoria lui anevoioasă, dacă ar fi să o luăm pe termeni simbolici, i s-a demonstrat viaţa în sine şi şi-a putut da seama de anumite principii. Relaţia cu tatăl lui nu a fost nesigură, ci aproape normală, datorată caracterelor celor două personaje.

Aş putea să mă refer la multe alte aspecte, dar nu cred că vreau să fac un post extra-kilometric, mă afirm şi eu cum pot, cum simt. Oricum, cartea este o adevărată reuşită, mi-a plăcut stilul foarte mult, mi-a plăcut enorm naraţiunea şi chiar contrastul dintre primele două volume şi ultimul, deşi aş zice că le prefer pe primele două. Toate evenimentele descrise în carte au fost geniale, Petrini a fost genial şi tot ceea ce i s-a întâmplat, de altfel, a fost pe atât de interesant, pe atât de captivant şi povăţuitor, să zicem. Am adorat referirile la comunism, iarăşi subiectivism sută la sută şi am descoperit multe lucruri cu ocazia citirii acestui roman. De altfel, nu pot să aleg alt personaj favorit decât Petrini, personajul narator, care acaparează prin faptul că este cel mai interesant şi totodată protagonist. Mi-a plăcut mult şi de Matilda, de Ion Micu şi de mama lui Petrini. Suzy este, poate, cea mai interesantă, imediat după Petrini, sau mai bine zis " cel mai interesant personaj feminin " din roman, şi totodată este cea pe care o displac, din cauza multor asemănări ce se petrec între mine şi ea - desigur vorbim din nou de subiectivism...
De asemenea, contrastul dintre incipit şi final este superb şi deşi eu sunt o împătimită a finalurilor tragice, nu pot să nu afirm că acest final este bun, interesant, chiar perfect şi ador cum se termină: şi dacă dragoste nu e... nimic nu e! - adevărul este că există aici caracterul matur al personajului cât şi optimismul! optimism ce nu există - total - nu există la începutul cărţii. Se începe tragic şi se termină bine. Iar eu chiar pot accepta aşa ceva.

Este un roman capodoperă în ceea ce mă priveşte şi Marin Preda m-a uimit atât de tare încât am pus mâna să citesc şi Moromeţii, desigur că am fost dezamăgită, dar orice ar fi, Cel mai iubit dintre pământeni rămâne în frunte şi nu cred că o să mai coboare din vârful ăla, cel mai înalt posibil. O literatură nu doar plăcută, ci captivantă şi tot conţinutul cărţii nu doar că te dă pe spate, te prinde, te face să vrei să ştii mai mult şi totodată, să rămâi acolo, să savurezi, să înţelegi, să pricepi că unele lucruri... chiar au existat şi că Petrini, poate, chiar a fost unul din oamenii care au trăit în vremea aia, a comunismului şi că Matilda, Suzy, şi chiar mama lui Petrini, au existat odată.

Câteva citate extrase:

Moartea e un fenomen simplu în natură, numai oamenii îl fac înspăimântător.

Se spune că un arhitect neamţ, prieten cu Carol I, după ce a stat vreo zece ani la noi şi a construit câteva edificii frumoase, i-a cerut regelui promisiunea să se întoarcă în Germania.
-De ce, Franţ, l-a întrebat suveranul, nu-ţi place ţara asta?
-Maiestate, i-a răspuns arhitectul, ţara e frumoasă, oamenii veseli, femeile atrăgătoare, dar prea mult p... mo-ti!
-Adică cum? s-a mirat regele.
- Păi, i-a explicat neamţul, deraiază un tren, morţi, răniţi, românul zice: p... mo-ti! Secetă, inundaţii, p... mo-ti! Prea mult p... mo-ti!

Fii generoasă pe cont prorpiu, i-am spus, nu pe contul altuia. Cui îi place să citească, să se ghiftuiască mai puţin şi să-şi cumpere cărţi, n-ai decât să-ţi faci biblioteca ta şi pe urmă s-o dai cu împrumut tuturor vitelor din oraş care să ţi le înapoieze pline de caca...

Desigur, în concepţia mea, şi în ceea ce priveşte viaţa sentimentelor nu există deosebirea între un om cultivat şi unul cu o meserie simplistă şi fără cultură. Intelectualul putea doar complica meschinăria vieţii în care trăia, perorând şi vorbind despre idealuri, în timp ce omul simplu putea recurge la violenţă sau să sufere în tăcere, fără generalizări filozofice.

Da, dar oamenii numiţi de toată lumea de treabă nu sînt de treabă deloc dacă pot păstra în sufletul lor, atât de multă vreme, o jignire, chiar dacă e gravă.

Un fior rece de invidie grea mă străbătu. Cum de nu întâlnisem eu o astfel de femeie şi o întâlnise petrică? Cum dracu au noroc unii şi dau peste astfel de femei fascinante, cum se întâmplă, unde le găsesc sau culmea, cum de sînt găsiţi de ele?

În faţa morţii nu mai eşti nimic, nu mai eşti poet, eşti un simplu om care trebuie să dispară.

Într-o zi venise de la Bucureşti în vizită în oraşul nostru um membru al Biroului politic însărcinat cu învăţământul şi cultura că de ce nu ştim încă ruseşte? (...)
"Dar dumneavoastră când aveţi de gând să învăţaţi româneşte? răspunse atunci Ion Micu.

Fiindcă una e să cunoşti ameninţările din istorie şi alta e să le cunoşti pe cele care te pândesc pe tine însuţi în timpul unei istorii vii, care se face sub ochii tăi şi în ţara ta.

Dar hai să zicem că te vîră chiar pe linia întâia. Şi aia sînt mai multe posibilităţi, ori mori ori scapi... Cine ăi spune ie că n-o să scapi? dar hai să zicem că nu scapi... Şi aici sînt două posibilităţi, i-a mau spus rabi foarte hotărât. Poţi să mori sfârtecat de o bombă, sau poţi să mori de un glonte şi să fii îngropat frumos cu sapa şi lopata...

Dacă n-ar exista fericirea altora, nu ne-am sinchisi de nefericirea noastră.

(...) femeile pot fi urâte, dar niciodată dispreţuite.

Cine n-are bunici să şi-i cumpere!

Bărbatul meu spunea: la prima sticlă te simţica un înger, la a doua ca un leu, la a treia ca un porc.

(...) nicio femeie nu e în mod absolut frumoasă sau urâtă până n-o cunoşti.

Dimpotivă, fericirea nu poate veni decât din scurgerea neîncetată a clipelor liniştite şi senine, fiindcă ce altceva e suferinţa decât o oprire a fiinţei noastre, o uriaşă inerţie care face să se apese asupra ei tot ce există?

Fără suferinţă! Deloc! Nici măcar o adiere... Iar dacă nu va fi nimic, cu atât mai bine, despărţindu-ne, tot ceea ce a fost va rămâne curat, pur,o amintire de neşters.

Să ne căsătorim,murmură... Cum, pentru toată viaţa?!!

Ce mai faci tu, cel mai iubit dintre pământeni?

Medicul ( dumirit): aha! şi ce-ai vrea dumneata?
Pacientul ( umil) : să fac şi eu normal,
Medicul ( expeditiv ) : mănâncă căcat!

Mi-a fost frică! Ai fi vrut amănunte să mă ajuţi, şi el ar fi aflat că sîntem împreună şi scena care a avut loc aici în cabină s-ar fi produs atunci, când eu mă îndrăgostisem de tine şi nu vroiam să te pierd.

Te mai întorci? o întrebai. 'Bineînţeles că mă întorc' protestă ea. Bineînţeles că minţea. Nu se mai întoarse...

Şi atâta timp cât aceste trepte urcate şi coborâte de mine, vor fi urcate şi coborâte de nenumăraţi alţii, această carte va mărturisi oricând: ... dacă dragoste nu e, nimic nu e!...