plaiuri de suflet

Tânjesc după zilele de vară, când eram la munte şi îmi făceam plimbările monotone până la magazinul de pe şosea. Aş vrea să-mi ascult iar muzica de vară, plimbându-mă pe înserat şi inspirând aeru-lul curat de munte, în timp ce în drumul meu, pe străzile pavate cu pietriş, mă întâlneam cu diferiţi câini ce doar îşi ridicau ochii plictisiţi spre mine, analizându-mă şi căscând larg spre mine...

mi-e dor tare de zilele calme, frumoase de vară când mergeam în grădina bunicilor şi stăteam o jumătate de oră doar să culeg un măr; mi-e dor să stau în grădină, printre copaci -meri, peri, caişi, citind pagini nesfărşite, citind cu verişoara mea şi momentele când mă întorceam şi stăteam pe băncuţă cu bunica, citindu-i dintr-o carte veche, cu paginile îndoite şi îngălbenite

....

plan pentru când termin cu bacul, după ce termin cu totul: mă voi întoarce pe plaiurile mele de suflet şi-o să petrec fie şi doar două zile de linişte completă, debarasată de tot: de lume, de tehnologie, de tot ceea ce există în viaţa mea de acum, de învăţat, de tot. Îmi voi lua cu mine doar cărţi şi atât, am să las totul acasă şi voi întâlni acolo aceeaşi atmosferă plăcută, liniştită, armonioasă, şi aceiaşi bunici tare înaintaţi în vârstă, tare fragili, dar binevoitori ce mă vor primi cu mai multă căldură şi dragoste decât ar fi oricine altcineva capabil; şi-o să-mi petrec iar vremea răsfoind pagini în grădină, stând în faţa casei alteori cu bunica sau făcându-mi plimbarea pe înserat, pe drumul pavat de pietriş, privind câinii leneşi, parcă de altă naţie decât cei ce se găsesc pe drumurile comunei mele.

mi-e dor, mi-e tare dor, căci de fiecare dată când mă gândesc la linişte deplină, la momente lipsite de griji unde îmi pot limpezi gândurile negre şi problemele cotidiene sau de oricare altă natură, mă gândesc la satul bunicilor mei, la locul unde a copilărit mama, la locul unde, deşi nu am locuit ci doar mi-am petrecut veri de-a rândul, plângând în primă instanţă din pricina faptului că eram lăsată acolo, fără scumpa mamă de care nu aş fi vrut să mă despart, m-am simţit mai bine ca oriunde - şi acest lucru îl realizez doar acum, când sunt împovărată de tot şi toate şi când aş vrea să evadez, să scap, să mă pierd şi debarasez de probleme şi gânduri, acum când sunt prinsă într-o secvenţă depresivă de cote înalte, primul loc pe care mi-l imaginez, este acela -singurul loc în care pot gusta din linişte, relaxare şi pace sufletească. Presupun că, raportat la tot ceea ce am trăit până acum - la copilăria şi o parte a adolescenţei mele - acela este singurul loc care se lipeşte de sufletul meu într-o manieră armonioasă; îl simt ca pe singurul loc pur, cast, orice ar însemna acest lucru şi este singurul loc, singurul moment, singura instanţă unde mă simt în armonie absolută cu mine, eu şi sufletul meu.