Picturi muzicale

Aș vrea să dedic următoarea poveste lui Didi. De asemenea, deși știu că e cu ceva-mai-multe-ore-în-avans, aș vrea să îți urez, dragă Didi, la mulți ani și tot ceea ce îți dorești. Îți doresc multă sănătate, fericire și succes și fie ca, pe viitor, când ne vom întâlni, să îmi acorzi un zâmbet larg și o îmbrățișare caldă și să ne amintim, mereu-mereu, chiar și pe viitorul deloc apropiat, ce am avut și ce am vrut să avem. Te iubesc. Și... la mulți ani!
Poți să consideri one-shot-ul cadou de ziua ta. În avans, da, dar nu îmi pot abține nerăbdarea. 

Picturi muzicale

Sunt anumite lucruri în viață, care, fără să vrei... te fac să zâmbești. Lucruri mărunte și fără de importanță care se strecoară în sufletul tău, îți aduc ceva anume în inimă și te fac să îți lărgești buzele într-un zâmbet involuntar, dulce, care deși este brăzdat de amintiri neplăcute și cicatrizat de evenimente nefaste, există încă. Doar după ce s-a întâmplat lucrul în sine și te trezești la realitate, aducându-ți buzele la starea inițială de inerție, îți dai seama că ai zâmbit... că ai îndrăznit să sfidezi destinul ce ți-a fost proscris și îți vine, parcă, să zâmbești iar, aproape ironic și să îți spui „Am surâs...” de parcă ar fi ceva ce nu ai mai făcut niciodată, sau ți-a fost prezis cu o siguranță maximă că nu o vei mai face niciodată.

Străzile-mi sunt străine, acum când mă plimb agale pe trotuare și privesc mașinile care se strecoară pe șosea, claxonând. Mi-e frică, oare, să recunosc ceea ce am văzut de atâtea ori? În fiecare zi trec pe aceleași străzi înfundate, mărunte cu trecători grăbiți  să își îndeplinească scopurile zilnice. Merg cu pași grăbiți, adesea, trăgând parcă după mine geanta plină de cărți și vrând să nu întârzi, pentru a suta oară, la prima oră. Diminețile-mi par reci și străine de fiecare dată, le displac cu fiecare privire pe care le-o arunc, în primele clipe de trezire, când trag draperiile maronii din fața ferestrei. Dormitorul meu, chiar și atunci, parcă nu este al meu pentru câteva secunde și îmi mijesc ochii asupra obiectelor ce îi conferă personalitate. Doar după ce-mi zăresc chitara într-un colț înfundat, parcă, al camerei, doar atunci îmi dau seama cine sunt și unde sunt și, chiar dacă sunt deja ridicată din pat, parcă atunci este clipa când m-am trezit cu adevărat.

Totuși, este prima dată de când mă știu când nu cunosc străzile acestea pe care le petrec în fiecare zi, șase zile din șapte, mergând la liceu. Geanta mi-e plină de caiete și cărți și pixuri și creioane și o trag după mine ca pe o neprețuită comoară, păzind-o de ochii răufăcătorilor. Am acolo caietele cu partituri și le strâng alături de mine, de teama de a nu le pierde. Peste câteva secunde, aflându-mă în fața metroului, încep să recunosc locurile prin care am trecut din pură obișnuință și îmi amintesc că știu toatee clădirile, fiecare colțișor și cerșetor pirnonit la capăt de stradă.

Boala pe care o am eu... nu are un nume predefinit. Unii o numesc Alzheimer - dar noi știm, eu și medicul meu, că este mai mult decât atât. Poate o rudă îndepărtată a demeneței, sau poate chiar o primă etapă a bolii, îndepărtată de rezultatul final. În sertarul meu de acasă, din dulăpiorul cu lucruri prețioase, îmi țin bine păzite caietele cu amintiri - lucruri pe care le notez zi de zi pe pagini albe, goale, caiete pe care ar trebui să desenez, coli prinse-n arcuri. Îmi notez acolo, zi de zi, lucruri ce-mi plac, ce nu-mi plac, pe care le văd și nu le văd. Dimineața, când mă trezesc, nu știu cine sunt, nu știu ce este în jurul meu și nu-mi amintesc absolut nimic. Doar după ce acumulez mai multe informațiim, după ce mintea mea procesează tot ceea ce se află în jur, îmi amintesc și-mi dau seama cine sunt.

Câteodată, în dimineți mai ghinioniste, nu știu nimic și încep să mă panichez. Dar există o fărâmă de conștiință în actele mele și știu, în sufletul meu, că trebuie să caut în dulăpiorul lăcuite, în sertărașe și dau peste caiețelele prețioase cu notițe fără de care, uneori, aș fi pierdută.
Dacă aș fi scotocit printre caiete și astăzi, probabil că aș fi văzut, imprimat bine cu scrisul meu impecabil, pe o foaie albă:

Mergând cu metroul, ieri, am întâlnit cel mai frumos băiat pe care l-am văzut  vreodată. Înalt, drăguț, simpatic... și știu că îl văd în fiecare zi de luni și luni de zile, când, printr-o întâmplare, a urcat de la stația greșită. Și de atunci, urcă mereu de la aceeași stație, de parcă nu ar fi o greșeală. Părul lui brunet și ochii verzi mă fac să-mi amintesc de un stereotip. De o figură de ceară pe care o țin bine prinsă-n amintire, dintr-o viață trecută, anterioară și pierdută când eram doar un copil de șapte ani și, fiind la o expoziție, am văzut o figură frumoasă de bărbat cu trăsături grecești cu coroană, parcă, de spini și alergând pe culoare, nu știu cum, am ieșit afară în aerul apăsător și înăbușitor, cu voci strigându-mi numele pe ton voios să mă opresc, dar piciorușele mele micuțe nu au vrut să contenească și alergând, cu privirea în spate mereu, după vocile părinților iubiți, am reușit să fiu lovită de un vehicul.

De atunci au și început problemele mele cu memoria. O parte a creierului meu a fost zdrobită, parcă, sau evaporată, dispărută din cutia mea craniană. Cineva a spus odată că noi toți suntem creaturi imperfecte, dar tocmai acest lucru ne acordă credit și viață și fără de imperfecționismul nostru, nu am reuși să trecem prin lumea aceasta. Sau poate că nu a spus nimeni asta. Poate că am spus-o eu. Nu-mi amintesc... Dar, tot ce știu este că, dacă nu eram dorită, Dumnezeu mă chema de mult pe celălalt tărâm și că, dacă mi s-a întâmplat ce mi s-a întâmplat, poate că eram o cauză rară de perfecțiune.

Râd, la propriile mele gânduri, în timp ce metroul se oprește. Stația băiatului brunet pe care l-am numit Armin. Nu știu cum îl cheamă și nici el nu-mi cunoaște numele, și totuși vorbim în fiecare zi despre lucruri pe care nici nu le gândim. Vine, ca în fiecare zi, spre mine, purtând pe buze un zâmbet perfect ademenitor și îmi întinde-o floare galbenă, fără miros.

- Bună,  Mary, îmi zice imediat, sărutându-mp pe obraz, făcându-mă să am veșnicii fluturași în stomac și să mi se înroșească obrajii. Afrodita este supranumele pe care mi l-a acordat. se pare că, poate fără să vrem, trăim într-o lume a noastră, până la stația mea, când voi coborî și ne vom pierde pentru o zi, urmând să reluăm într-a doua. El este înalt, frumos, fermecător, cu un zâmbet perfect și un accent franțuzesc care mă amețește. Este supradoza menită să îmi tulbure circulația sângelui, iar eu îl cuprind cu privirea, îi simt sufletul și în timp ce își prinde degetele lungi, ca de pianist, pe sub degetele mele micuțe, îi simt pacă pulsul prea accelerat al inimii, și mă întreb dacă și el îl cunoaște pe al meu.

- Deci... ți-ai amintit de mine, spune într-un târziu, când nu am făcut altceva decât să stăm, lipiți unul de altul, cu mâinile prinse și zâmbindu-ne, parcă, în subconștient. Uneori stăm așa, chiar fără să ne privim, lipiți unul de celălalt, fără să ne zicem nimic, când în alte zile vorbim fără oprire și parcă ne sărutăm prin cuvinte.

Boala pe care o am eu...
- Da, mi-am amintit, Armin.

...este incurabilă.
- Dar tu...

Și peste doi, trei, poate patru ani...
- Ți-ai amintit?

...voi cădea în demență, pierdută, și nu îmi voi mai aminti nimic. Creierul meu va muri, cum l-am auzit pe medicul meu explicându-i mamei, și nu îmi voi mai aminti nimic. De aceea este importat să țin caiete, să scriu în fiecare zi și să știu ce mi s-a întâmplat pentru că, într-o zi, acelea vor fi singurele mele amintiri. Medicul a spus că voi mai putea procesa, voi ști în continuare - voi înțelege. De aceea, peste vreme, când voi citi rânduri înșirate molcom peste foi, cu lacrimi uscate pe pagini, voi ști ce am simțit, ce am pătimit, ce am avut, pierdut și ce am iubit și urât.

- Da! îmi zice cu un zâmbet încurajator, arătându-mi cu ochiul spre floarea galbenă, fără de miros. Totuși, este cel mai frumos cadou pe care l-am primit vreodată, o floare de la Armin. Nu îi cunosc numele, deși știu atâtea despre el - știu unde învață, la Liceul de Arte. Știu ce vrea să devină... pictor. Știu unde locuiește, dar nu îmi amintesc acum, este o adresă bine scrisă pe unul dintre caietele mele, știu că îi place salata de fructe, că verdele este culoarea lui favorită și că îi place să cânte la chitară. Într-o zi, chiar mi-a cântat, când am fost acasă la el și, cunoscându-i pe părinții lui, am zâmbit într-un mod ce mi s-a părut veșnic. În ziua aceea, sărutându-ne și stând pe patul lui de o singură persoană, ne-am trântit peste cearceaful așezat pe jos și... ușor-ușor, ne-am cunoscut mai bine. În timp ce degetele lui îmi căutau trupul și gura lui tânjea după a mea, îmi trecusem mâinile prin părul lui și îl trăgeam mai aproape de mine...
„Te iubesc!” mi-a zis cu vocea lui dulce, ca de înger, atunci când ne-am strâns în brațe, sărutându-ne și, fără a ne sătura unul de celălalt, stăteam cât mai aproape unul de celălalt, dorindu-ne ca ceea ce ne unise atunci, să nu moară niciodată, să nu piară din amintire, să ne țină uniți o veșnicie... întreagă.

- Coborâm la stația aceasta, îmi zice din nou, trăgându-mă după el.
Și întorcându-și chipul spre mine, așa de angelic precum doar el poate să arate, îmi șușotește cu energie și optimism.
-Cum aș fi putut să uit de ziua ta de naștere?
Da. Normal că a ținut minte. Doar i-am spus, cu zile multe în urmă „Să nu uiți, Armin, numele, chipul, personalitatea, dorințele și ziua mea de naștere!” - „N-o să uit niciodată, Mary. O să-ți amintesc mereu.”

Astăzi îmi amintesc mai multe lucruri decât mi-am amintit vreodată, de când cu accidentul de la 7 ani. Atunci, când stăteam în spital, încă lucidă și parcă nepierdută în lumea uitării, i-am spus mamei ceva despre figurina superbă a chipului grecesc. Cine era, am întrebat-o pe mama? Fusese o expoziție a unui prieten excentric și el numise acea figurină... „Armin. Armin se numea, scumpete...”

Poate că ar trebui să îl întreb pe Armin, pe scumpa mea figurină extraordinar de frumoasă, de magică, unde mergem, ce se va întâmpla în continuare. Dar am prea multă încredere în acest personaj. În el. Poate că, mergând așa de mână cu el pe stradă, ca doi îndrăgostiți, o să uit pentru o clipă cine sunt, cine e el chiar și o să mă pierd, o să încep să mă uit la străzi și oameni și la clădiri și o să mă întreb nu unde sunt, nu cine sunt ci ce sunt aceste lucruri. Căci într-o zi, voi pierde până și această cunoștință, poate. Și el mă va lua de mâini și mi le va săruta, cum îmi imaginez, și-mi va spune cu vocea lui blândă tot ce nu știu și, da, mă va ține alături de el, pentru veșnicie.

Poate că, ceea ce spun eu acum, este un lucru veșnic neadevărat, iar Armin nu este decât fructul imaginației mele. Dar nu. Eu știu că, nedându-ne numele real, deși cunoscând totul unul depsre celălalt, purtăm o graniță între noi, necesară supraviețuirii noastre. Nu știu dacă vom fi împreună pentru o veșnicie, dacă îmi va ține mereu mâinile într-ale sale și mă vă adora cu aceeași ardoare nebună cu care o face acum. Nu știu și nici nu vreau să știu.
Într-o zi, când mă voi trezi, nu îl voi mai cunoaște decât prin intermediul caietelor mele. Și acolo, el este absolut, la fel ca tot ceea ce cunosc și mă face fericită.

Acum, prezentul este cel mai important pentru mine.
Iar el îl crează, îl definește. Mă crează, mă definește. Ca atunci când stăm pierduți în camera lui sau a mea cântând la chitară, partituri și versuri ce ne plac, melodii ce ne ating sufletul și plângem cu lacrimi înduioșate, cam de fiecare dată, când atingem corzile chitărilor și începem să dăm naștere cântecului Let it be, a trupei The Beatles. Ne pierdem prin sunet în brațele celuilalt și ne simțit buzele arzând, sărutându-ne parcă prin versuri. Melodia aceasta ne crează pe amândoi, ne unește, ne leagă și ne face ca, în obscuritatea camerei, să vrem să fim ceva ce nu am fost niciodată, dar să rămânem împreună.

When I find myself in times of trouble, Mother Mary comes to me
Speaking words of wisdom,
let it be...

În parc, printre copaci, printre bănci și oameni, cu soarele răsărit pe cer și fără de nori pe întinsul albastru, cu zâmbet melancolic pe buze, îmi cântă din tot sufletul său, cu degetele trecându-le peste corzi, cu vocea lui angelică, cu chipul veșnic.

Îl privesc pe Armin în timp ce cântă, cu suferință, melodia noastră, în văzul tuturor, făcând oamenii să se oprească, să admire, să privească cu gelozie, poate, chipul unei fete slăbuțe, nu prea înaltă, cu  aspect anemic, chipul alb, lipsit de vlagă, mâini micuțe, părul brunet, drept și lung până la umeri, cu ochii căprui înlăcrimați. 

Încovoiat de suferință, sufletul lui Armin l-a găsit pe al meu. Pierdut în uitare și neștiință, disperare și haos, sufletul meu l-a găsit pe cel echilibrat, dar suferind, al lui Armin. Eu, n-am știu ce să spun. Mi-era teamă că, dacă voi cunoaște azi pe cineva, mâine îl voi uita. Mi-era teamă că, dacă îi voi spune cine și ce sunt, nu mă va îndrăgi. Mi-era teamă.

Iar el, văzându-mă, s-a fixat bine și s-a sprijinit de mine, șoptindu-mi iluzoriu că are nevoie de mine. Și de atunci, din acea zi, când ne-am fixat unul față de celălalt, unul lângă celălalt și unul pentru celălalt, din acea zi, armonia s-a creat, noi doi am coexistat. Coexiistăm și vom coexista o vreme nedefinită. Iar când, dacă aceste sentimente vor muri vreodată, însemnate în caietele mele, amintirile nu vor pieri niciodată.

-La mulți ani, îmi zice cu ochii înlăcrimați Armin, lăsând chitara pe bancă și făcând câțiva pași, apropiindu-se de mine. Îmi ia mâinile într-ale sale, îmi privește chipul, îmi atinge buzele cu degetele sale lungi și mă trage aproape de el, mă strânge în brațe, îmi sărută fruntea și inima mea bate nebunește. Nebunește îl strâng și eu mai aproape de mine, plângând acum în hohote, așa cum nu am făcut-o niciodată și îl vreau să fie al meu pentru totdeauna. oh, cât aș vrea ca peste ani, nicioadată să nu mă părăsească, să fie lângă mine, să mă accepte și să mă iubească și știu ce înseamnă un asemenea sacrificiu, dar oarbă aș vrea să mă arunc în fața unui dezastru, decât să trăiesc fără el...

...și știu că sunt încă dezechilibrată, uneori, când mă gândesc la viața fără Armin. Căci el, pentru mine, e tot ceea ce a existat și va exista vreodată în lumea aceasta. Esența trăiește în figurina ce înfățișa chipul bărbatului grec în expoziția aceea. Armin este perfecțiunea neatinsă pentru mine, așa cum mă consider, câteodată, și eu, și contopindu-ne, creem acel EU ce ne-a lipsit amândurora, dintotdeauna și pe care, avându-l, am muri dacă l-am pierde.

- Promite-mi că atunci când vei uita totul, când va trebui să îți amintești din caiete și spusele mele, mă vei iubi încă și îmi vei zâmbi, mă vei strânge în brațe și vom cânta împreună aceeași melodie pentru veșnicie... promite-mi! deși nu îi văd chipul, cuvintele acestea rostite în părul meu, îmi sfredelesc trupul, îmi fac corpul și sufletul să tremure și lacrimile să se oprească. Mă îndepărtez ușor din îmbrățișare, îi iau chipul în mâini și îmi lipesc buzele de ale lui.
 - Întotdeauna, Armin, întotdeauna. Îți promit, îi spun cu voce joasă, serioasă, cu ochii ațintiți asupra ai lui și vrând să îl țin minte pentru totdeauna în această ipostază angelică.

Whisper words of wisdom,
let it be

Șoptim la unison, încă îmrbățișați.

*
Lacrimi uscate-mi împânzesc obrajii și privesc în jur. Știu că am uitat ceva. Nu știu ce. Mă numesc... Mary? Mary îmi spune băiatul din fața mea. Îmi zâmbește îngrijorat, îmi ține mâinile într-ale sale și are o chitară purtată în spate. Părul lui negru, superb și ochii verzi, ca de smarald, mă cuprind până în adâncul sufletului, o dragoste nețărmurite îmi atinge corzile cele mai sensibile ale inimii. Nu știu cine sunt. Nu știu nimic. Dar inima mea pulsează nebunește zărind acest chip necunoscut.

Necunoscut, oare?
Cuvinte ciudate-mi fredonează în minte. Sunete. Melodii. Cuvinte. Nume. Fețe. Vieți. Clădiri. Străzi. O vijelie de lucruri, de oameni...
Își scoate chitara, cu lacrimi în ochi, dar zâmbet încurajator și începe să cânte, să atingă corzile chitării și cu buzele mișcându-se, aud sunete cunoscute.
Tresar.
Îmi amintesc.

- Hei... Armin, promite-mi că... peste ani, când n-o să îmi mai pot aminti așa de repede cine ești, cine sunt, ce facem... o să stai alături de mine, o să îmi cânți, o să mă săruți și o să mă iubești.
- Îți promit, îmi spune repede, lăsând chitara jos, împiedicându-se în propriile picioare și venind spre mine cu brațele deschise, mâinile tremurânde, luându-mi capul în brațe și șoptindu-mi cu teamă, parcă, din nou: Oh, îți promit, îți promit...
- Și că atunci când îți voi spune, poate, nu te cunosc, să nu dispari, să nu mă lași... pentru că, fără tine, Armin, n-aș vrea să îmi mai amintesc nimic, niciodată.

Și îmi cuprinde chipul în mâini, sărutându-mă cum n-a făcut-o, parcă, niciodată. Cerul albastru ne este martor, cu razele soarelui ce ne pătrunde chipurile - și știu că dacă Dumnezeu nu ar fi vrut ca eu să îl întâlnesc pe Armin, să fiu cu el, mi-l lua de mult. Și știu că, dacă s-a întâmplat ce s-a întâmplat, a fost pentru ca, în viitor, când nu voi știi nimic, el să fie alături de mine și mai știu că, întâlnindu-ne, n-a fost vina noastră, ci destinul care, atunci când - printr-o greșeală, mi-a omorât un viitor stabil, mi l-a prezis pentru vremuri grele, pe Armin. Armin al meu care niciodată nu se va numi altfel.

Și poate că, undeva în trecut, când și Armin a suferit ce a suferit, i-a fost scris să mă aibă doar pentru el. Iar el, doar pentru mine, pe fondul unor picturi muzicale ce ne descriu viața, cu buzele mișcându-ni-se metodic, cu brațele înfășurându-se, parcă, după sunet și cu viețile prinse la unison.

_____

și melodia